După „Mamma Mia!”, musicalul care a atras 42 de milioane de spectatori în întreaga lume, şi „Show Boat”, care a fost un adevărat triumf la Paris, o gigantică montare franco-rusă cu „My Fair Lady”, pe scena Teatrului Châtelet, a uluit publicul de pe malurile Senei la sfârşitul anului 2010 şi începutul lui 2011. Fără să aibă acelaşi interes pentru musical ca englezii, americanii sau germanii, francezii au început să aprecieze din ce în ce mai mult comediile muzicale fastuoase. Le-a trebuit, e drept, o perioadă de 10 ani, în care s-au succedat câteva spectacole de primă mână. Primul, în 2000, a fost „Les Dix Commendements” (Cele 10 porunci”), pus în scenă de Dove Attia şi Albert Cohen. Şase ani mai târziu, două producţii clasice de pe Broadway, „Candide” şi „West Side Story”, aduse de Jean-Luc Choplin, directorul Teatrului Châtelet, s-au bucurat de mare succes. În 2007, Teatrul Mogador a fost renovat pentru a programa aici producţii de pe Broadway ale secolului XXI, traduse în limba franceză. „Mamma Mia!”, pe muzica celebrei formaţii ABBA, a adus în săli peste 100.000 de parizieni.
Două categorii de public s-au detaşat în faţa acestei oferte. Prima este compusă din familii cărora le plac montările grandioase, pe care le asimilează concertelor de varietăţi, clipurilor muzicale şi serialelor americane de televiziune. „În loc de un singur cântăreţ au pe scenă cincizeci, la acelaşi preţ”, remarca cu umor, într-un interviu, Dove Attia.
Cea de a doua este compusă din amatorii de comedii muzicale de pe Broadway, graţie mai ales calităţii lor estetice. Apoi, intelectualitatea vine la Châtelet şi Mogador din snobism.
Dar toate categoriile de public au ceva comun. Dorinţa de a asista la spectacole care să le schimbe dispoziţia şi care au „happy end”. Cel mai uşor de convins de acest tip de spectcol sunt femeile, care îşi antrenează şi partenerii. Este unul dintre motivele pentru care producătorii fac toate eforturile să le atragă, organizând, de exemplu, avanpremiere speciale cu componenţă exclusiv feminină.
Două milioane şi jumătate de euro şi un Brâncuşi
Decor cu Brâncuşi din My Fair Lady
Noua producţie cu „My Fair Lady” (comedia muzicală care a avut epoca de glorie pe Broadway şi a devenit apoi un clasic al Hollywood-ului, în regia lui George Cukor, cu Audrey Hepburn şi Rex Harrison în rolurile Elizei Doolittle şi profesorului Higgins), pusă în scenă de cunoscutul regizor de operă Robert Carsen, în colaborare cu Teatrul „Mariinski” din Sankt Petersburg, s-a dovedit o reuşită a genului. Adaptată de libretistul Alan Jay Lerner şi compozitorul Frederick Loewe după piesa „Pygmalion” de G.B. Shaw, musicalul se impune prin dialogurile sale inteligente şi pline de umor care rivalizează cu muzica, unele dintre melodii, cum ar fi „Wouldn’t it be lovely?”, „I could have danced all night”, „Without you”, fiind adevărate „hituri”. Li s-au adăugat un decor neoclasic, semnat de Tim Hatley, în care rolul principal îl are biblioteca profesorului Higgins, şi magnifice costume create de Anthony Powell (cunoscut pentru realizările sale din filmele „102 Dalmaţieni”, „Tess d’Urberville” sau „Moarte pe Nil”), o parte dintre ele cu motive semnate Raoul Dufy, care dau o tentă picturală scenelor-cheie, cum ar fi cea a curselor de la Ascott sau cea a balului. O surpriză, datorată desigur şi faptului că regizorul a plasat acţiunea în anii ’30, pentru a o aduce mai aproape de publicul de astăzi, este descoperirea în Salonul mamei profesorului Higgins a unei „Păsări în spaţiu” de Constantin Brâncuşi, remarcată, de altfel, de foarte puţini critici ai spectacolului. Şi, evident, o distribuţie britanică de clasă: soprana lirică Sarah Gabriel în Eliza Doolittle, Margaret Tyzak în Mrs Higgins, Alex Jennings (interpretul Prinţului Charles din „The Queen” de Stephen Frears) în Profesorul Higgins.
Montarea reia tradiţia feeriilor franţuzeşti pentru care Teatrul Châtelet a fost construit în 1862. 20 de corişti, 14 dansatori, sub comanda coregrafei Lynne Page, 11 actori, 7 solişti, 5 figuranţi şi orchestra „Pasdeloup” dirijată de Kevin Farrell.
Decorul a răspuns dorinţei regizorului de a reface atmosfera piesei după care a fost creat musicalul. „Shaw se distrează. Higgins crede că o remodelează pe Eliza, dar el este cel transformat în final. (…) Or, jumătate din arhitectura Londrei, unde se petrece povestea, este neoclasică”, explică Carsen, cerându-i lui Chatley să transforme scena de la Châtelet în templu grecesc. Instalarea decorului a durat cinci zile. Coloanele, frontonul, basoreliefurile, miile de cărţi ale bibliotecii lui Higgins au fost realizate în atelierele Teatrului „Mariinski” şi aduse la Paris cu şapte TIR-uri.
O montare atât de fastuoasă nu a mai existat la Paris de la „Troienele” lui Berlioz, în 2003. Producţia a costat 2,5 milioane de euro. Cu mult umor, Jean-Luc Choplin povesteşte pentru „Le Figaro”: „Nu ştiam de unde să-i iau până în iunie, în perioada Nopţilor Albe la Sankt Petersburg, când, într-un bar, la o vodcă, Valery Gergiev a declarat că visase să dirijeze «My Fair Lady» şi că preia jumătate din cheltuieli”.
Succesul spectacolului s-a datorat şi faptului că intriga este în general cunoscută, că are o tentă de satiră la adresa societăţii engleze şi a misoginismului. Dar ceea ce a contat cel mai mult a fost, după părerea specialiştilor, echilibrul între râs şi emoţie, între seriozitate şi fantezie, alături de cântece şi de dans.
„Vesel, dar nu frivol, acest «My Fair Lady» evită capcana romanţioasă, optând pentru un happy end suportabil, în care misoginul Higgins este prins în propria sa capcană”, apreciază criticul Jean-Luc Wachthausen.
La urma umei, care sunt ingredientele ce dau savoare unui musical? Muzica bună, intriga ce te ajută să-ţi schimbi dispoziţia şi dorinţa, la ieşire, de a putea dansa ca Fred Astaire.
