Recentele declaraţii oficiale ale unora şi altora vizavi de amânarea aderării României la aşa-numitul spaţiu Schengen au pus pe jar autorităţile române. În cap cu preşedintele Traian Băsescu, supărat pe toată lumea. Că ar fi ei francezi, nemţi sau români verzi de-ai noştri. Dincolo de vodevilul mediatic pe care-l practică actualul şef al statului român, să stăm pentru câteva clipe strâmb şi să judecăm drept.
La urma urmelor, ce e şi cu Schengen-ul ăsta, de care tot vorbim în ultimele săptămâni? Când majoritatea populaţiei româneşti bombăneşte la creşterile de taxe şi impozite şi la tăierile de salarii şi pensii şi habar nu are cu ce se mănâncă Schengen?
Schengen este o localitate în Luxemburg, unde în 1985, la bordul unui vas, Princess Marie Astrid, pe râul Mosel, s-a semnat un tratat de liberă circulaţie între 5 dintre cele 10 state membre ale Uniunii Europene. La acordul iniţial au aderat Belgia, Olanda, Germania Federală, Franţa şi Luxemburg. Abia în 1997 acordul Schengen a devenit parte din acquis-ul comunitar şi a intrat printre legile Uniunii Europene. Nu toate membrele UE sunt parte la acordul Schengen. De exemplu, Marea Britanie şi Irlanda nu au aderat. Aşa cum ele încă folosesc alte unităţi de măsură, circulaţia se face pe stânga sau lira sterlină nu a fost înlocuită de euro. Bun, şi noi, România, românii? Tehnic vorbind – se tot vorbeşte de aceste aspecte strict adiministrative -, România îndeplineşte condiţiile de aderare. Au intervenit însă aspecte politice care au încâlcit şi încins lucrurile. Atât în cancelariile occidentale, cât, mai ales, la Bucureşti. Preşedintele român a descoperit brusc că există şi politică externă, după ce toată ziulica se răţoieşte şi luptă ba cu mogulii de presă, ba cu rectorii unor universităţi, ba cu liderii opoziţiei, ba cu întregul popor. Care, după propria opinie, nu prea îl merită, fiind prea leneş şi prea corupt. Ne interesează acum mai puţin baletul făcut de preşedinte, cât aspectele concrete ale situaţiei de fapt. De fapt, situaţia amânării intrării României în spaţiul Schengen nu este încă oficial decisă. Au fost câteva reacţii negative la adresa României, la care nu s-a răspuns cu abilitate diplomatică şi sforării de culise, ci s-a pedalat pe cocoşirea orgoliului naţional. Doar că afacerile externe se tratează altfel decât cele interne. Unde orice ieşire intempestivă a şefului statului poate băga în sperieţi liderii locali şi femeile de serviciu care intră în panică şi dau cu mopul pe scările de la intrare. În loc să lăsăm bruma de diplomaţi de clasă pe care-i avem (Motoc, Ducaru, Baconschi etc.) să-şi facă treaba şi să gestioneze din culise treburile, ne-am aruncat ca berbecul înainte cu Băsescu pus să dea lecţii de patriotism. Păcat, dar timpul nu e pierdut. Interesul naţional, atât de des invocat la toate prostiile şi matrapazlâcurile, ar trebui realmente apărat. Cu calm şi profesionalism. Ministrul român de Externe ar trebui lăsat să-şi facă bine lecţia pe care o ştie deja foarte bine şi să nu mai fie pilotat după capriciile şi umorile unuia care, crezând că le ştie pe toate, dă mereu cu bâta-n baltă. Intrarea noastră în spaţiul Schengen este vitală pentru viitorul imediat. Şi va produce efecte mult mai mari decât interminabilele negocieri pentru noi împrumuturi de la FMI şi Banca Mondială.
Dixit.
