„Protestele” din Piața Victoriei (10 august a.c.) sunt acum în dispută, iar după cum se perorează riscul este să se eșueze iarăși în falsuri. Iată mai întâi faptele.
Persoane interesate anunță cu trâmbițe un miting al “diasporei”. Cum mitingul nu atrage diasporeni, inițiatorii se retrag. Nimeni nu mai cere autorizare legală de miting. Mitingul are, totuși, loc la chemarea opoziției politice de azi, care s-a degradat vizibil recurgând la acțiuni minore, în loc să elaboreze soluții alternative în beneficiul public. Rândurile mitingiștilor sunt penetrate de inși care vor să provoace aparătorii ordinii, spre a se putea apoi prezenta ca victime ale represiunii. Această inversiune șmecherească de roluri este de mult cunoscută și înșeală doar naivii! Reducând instituția la o clădire, unii protestatari forțează intrarea în sediul guvernului. Jandarmeria apără locația cu mijloace legale, dar, ca oriunde în lume, în încăierări se încasează lovituri în stânga și în dreapta. Cine merge la un miting ilegal trebuie să ia în calcul această eventualitate! Iar președintele țării așteaptă ocazia și acuză (într-un discurs pregătit sesizabil înainte de miting) nu mitingiștii violenți dintr-o acțiune în afara legii, ci pe apărătorii ordinii legale, într-un efort de a impune o interpretare electorală ieftină! Apoi, încurcă și mai mult noțiunile și acuză „bătutul și gazarea” de persoane!
Cine are dreptate? Are dreptate jandarmeria, care a apărat guvernul de asaltul unor atacatori de profesie? Sau participanții la un miting ilegal și președintele care, încalcându-și obligația constituțională de mediator, devine parte a conflictului?
Este evident că statele nu admit mitinguri ilegale. În nici un stat respectabil prima funcție nu se grăbește să falsifice date. În nici un stat normal nu sunt instituții care se ocupă să distorsioneze date, în cazul de față, pentru a-i scoate pe apărătorii ordinii de drept ca agresori, ba chiar ca organizatori ascunși ai violențelor!
Să stăm, însă, cu picioarele pe pământ. Să ne întrebăm nu dacă adevărul este relativ, ceea ce s-a lămurit de mult, ci de ce depinde el? Situația nu este, desigur, încurajatoare. Aproape nici o dispută ivită în țară nu s-a dezlegat în ultimii ani. Iar șefi de instituții zis „independente” – justiție, procuratură, președinte – s-au încolonat în spatele unor cauze jenante, evident în contrast cu adevărul și dreptatea.
Se mai ajunge în situația dată la adevăr? Cultura universală ne ajută să vedem măcar ce lipsește.
S-a spus, mai profund decât se imaginează, că nu ai cum să forțezi conștiința cuiva (Moses Mendelssohn, Jerusalem…, 1783). Reduta aceasta este inexpugnabilă. Să admitem că în disputa asupra evenimentelor amintite sunt numai conștiințe, care năzuiesc la adevăr, cu puterile fiecăruia, desigur.
Se știe, însă, de mult că la adevăr nu duce orice cale (Charles S.Peirce, Fixation of Belief, 1878). În orice caz, nu duc la adevăr nici tenacitatea (“este așa, căci eu stărui că este așa”), nici evidența rațiunii (“este așa, căci eu așa văd lucrurile”), nici autoritatea vreunei instituții (“toți trebuie să credem că așa stau lucrurile, căci așa ne spune șeful”), chiar dacă la ele se apelează copios în jur.Tenacitate este și în falsuri, evidența propriei rațiuni poate fi înșelătoare, nici o autoritate din lume nu poate impune convingeri.
Este semn de responsabilitate să imaginezi consecințele susținerilor. Numai că dacă am aduce în discuție consecințele, problema doar s-ar muta, căci stabilirea consecințelor în viața oamenilor este ea însăși controversată.
Așadar, încă odată, cum ajungem la adevăr când opiniile sunt contradictorii?
Nu altcineva decât Kant a legat viața împlinită a oamenilor de maxima “comportă-te astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maxima conduitei tuturor”(Critica rațiunii practice, 1788). Doar că unii nu se pliază la această regulă adânc creștină a reciprocității chiar dacă se televizează săptămânal la biserică!
Pentru oamenii maturi nu rămâne în democrație decât un singur teren de joc: argumentarea. Avem pe ici pe colo argumentare, dar și cu argumentarea ajungem rar să facem acceptat adevărul. Câte argumentări sunt bune, dar nu-i conving pe cei fixați dogmatic în clișee? Câte argumentări sunt eronate, dar duc oamenii în ispită? Cât de multe se sfârșesc indecis? Fiind subsumate prea strâns intereselor mărunte, dar și nivelului educației, nici argumentările nu duc totdeauna la limanul adevărului.
Suntem, prin urmare, condamnați la împotmolire și în disputa mitingului ilegal din 10 august 2018? Sunt de părere că nu suntem obligați să acceptăm falsuri, căci argumentarea poate avea și reușite.
Argumentarea reușește în funcție de satisfacerea unor condiții de naturi diferite – aletice, retorice, logice, culturale. Am tratat această dependență în altă parte, încât nu stărui acum cu detalii (A. Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2012). Insist aici doar asupra condiției culturale.
Astăzi, este fapt de viață ceea ce observa deja Hegel, anume, că democrația supraviețuiește doar acolo unde există o “centură culturală”, adică un anumit nivel de cultură. Teorema sună simplu: democrația nu-și poate genera nici ea resursele culturale de care are nevoie pentru a se menține și trebuie alimentată din altă parte. Aici, din partea culturii cetățenilor!
Așa stând lucrurile, poate oferi cultura comunității noastre de azi condiția reușitei argumentelor mai bune? Cu siguranță, și comunitatea în care trăim conține de toate – inclusiv oameni cu capul pe umeri, cultivați și onești. Numai că tonul deocamdată vor să-l impună, cu orice mijloc, alții.
Ne confruntăm vizibil în România de azi cu un curent de inși interesați nu să rezolve probleme ale comunității, ci să-și promoveze interese meschine („guvernul meu”, „al doilea mandat” și altele), de inși preocupați nu de bunăstarea cetățenilor, ci de aranjamente oculte. Politica internă de învrăjbire stearpă în vremuri ale cooperărilor și politica externă de excursii în epoca performanțelor nu spun altceva. Nu spun altceva nici umplerea conducerilor din instituțiile de forță cu persoane vizibil de mâna a treia, nici „protocoalele” ce vor să înlocuiască legile, nici lichidarea de oameni în penitenciare, nici multe alte ticăloșii ce se petrec sub ochii noștri!
Acest curent se drapează, desigur, cu numele luate în deșert ale europenizării și atlantizării. Numai că aceste două sunt opțiuni mai de mult consacrate ale României, iar meritul asumării lor este al altora. În plus, europenizarea și atlatizarea sunt oriunde în lume cu totul altceva – integrarea oamenilor cu vederi contradictorii prin valori precum adevărul, libertatea și dreptatea.
Printre altele, întrebarea concretă care se ridică este dacă cineva care se pune în fruntea acestui curent poate fi partener într-o argumentare? Vreau să captez aici doar o latură a problemei.
Plec de la observația că, în argumentare oricui i se pretind – cum ne spune cultura zilelor noastre – patru prestații: inteligibilitatea exprimărilor, integritatea personală, adevărul susținerilor și justețea interacțiunilor în care intră. Se poate discuta îndelung asupra fiecăreia.
În mod evident, nu este vorba de inteligibilitate câtă vreme noțiunile nu sunt stăpânite. Nu are legătură cu inteligibilitatea citirea de texte făcute de alții sau recitarea de șabloane. Nu este vorba nici de justețea interacțiunilor cât timp se mizează pe intervenția instituțiilor de forță ale unui “stat paralel”, nu pentru a argumenta, ci pentru a suprima rivalii.
Dincoace însă de orice discuție posibilă, aș pune în relief importanța crucială a integrității. Ea depinde de răspunsul la întrebări delicate. Este capabil comunicatorul să vadă întregul situațiilor, inclusiv partea care nu-i convine; să exprime ceea ce gândește, dar și să gândească ceea ce exprimă; să privească în față realitățile, inclusiv ceea ce este în stare să facă el însuși; să își aplice sieși criteriile pe care le aplică altora?
Ca exemplificare, sunt oportune în România acestor zile cîteva întrebări: sunt cei care discută despre “penali” și “infractori” mai puțin penali și infractori? Sunt cei care vorbesc de “incompetența” altora, mai competenți? Sunt la înălțimea funcțiilor obținute cei care îi acuză pe alții că dețin funcții prea mari? Probele susțin răspunsuri, din nefericire pentru situație, negative.
Lupta politică și interesele nu scuză la nimeni și niciodată absența integrității. Iar fără integritate nu au cum să fie șanse de adevăr, de dreptate și, până la urmă, de democrație. (Din volumul Andrei Marga, România de azi. O diagnoză, în pregătire pentru publicare)
Da, domn’ profesor, mare dreptate aveţi! Abia acu’ realizez că ăia fo 500 de răniţi şi-au dat singuri în cap şi la gioale, sub privirile duioase ale bravilor jandarmi care-i gazau cu generozitate!
Mai mult, se pare că aşa-zişii protestatari iereau de fapt plătiţi de Soros, de multinaţionalele care nu ne lasă să facem autostrăzi şi de statu’ perpendicular.