O instalaţie, formată din două imense suprafeţe pe care imaginile fotografice se compun, dezvăluind detalii de arhitectură exterioară şi interioară, în matităţi şi transparenţe, ocupă întregul spaţiu central al sălii „Atelierului 030202”. Transpuse pe pânză de banner, imaginile de mari dimensiuni introduc privitorul într-un spaţiu dezolant, în care culoarea încearcă uneori să mascheze delabrarea, anunţurile de pe pereţi cer păstrarea curăţeniei, lungile culoare al căror capăt nu este vizibil creează o atmosferă incertă şi neliniştitoare.
Artistul jAN Eugen, care aparţine generaţiei de mijloc a plasticii româneşti actuale, continuă în această expoziţie o mai veche preocupare pentru relaţia omului cu spaţiul locuibil, pentru soarta arhitecturii oraşului, a acelei arhitecturi urâte, uniforme, create în timpul regimului comunist, lăsată de multe ori în părăsire. Construcţii ce nu pot fi ignorate, care urâţesc peisajul urban. Nu pot fi ignorate, nu pot fi demolate, dar reintegrarea lor în ţesutul oraşului cu o minimă grijă pentru valorificarea practică şi pentru estetica urbană n-a constituit niciodată o preocupare reală în ultimii 20 de ani, cu excepţia câtorva proiecte ale unor arhitecţi, apărute în expoziţii prea puţin vizitate.
De data aceasta, artistul se opreşte la un edificiu anume, „Fast Eco”, fostul Institut de Aparatură şi Utilaje pentru Cercetare, considerat la inaugurarea lui, în 1979, o realizare notabilă, privatizat, închiriat pe bucăţi şi părăsit astăzi în proporţie de 60%. Imaginile sunt însă un simbol al unei bune părţi a Bucureştiului şi, de altfel, al celor mai multe oraşe din ţară.
Titlul expoziţiei are acoperire în lucrări. Combinaţia de mister şi mizerie pe care o reuşeşte autorul conferă viaţă proprie unui spaţiu părăsit, invitând la reflecţie, provocând întrebări, angoase.
Imagine din expoziție
Demersul lui jAN Eugen nu este nou, el înscriindu-se într-o mai veche preocupare pentru asumarea trecutului ce ţine de istoria recentă sau de cea îndepărtată. O serie de lucrări prezentate la Galeria „Aripa” din Torino plasau personaje în spaţii compartimentate, cutii înguste, găzduind oameni în poziţii chircite, metaforă a universului celular al arhitecturii de dinainte de 1989. Altele, mult mai recente, sunt inspirate de „pietrele preţioase” ce „zac îngropate, necunoscute, sau, şi mai rău, se destramă sub ploi şi vânturi” la Sarmizegetusa. Un continuum istoric, ignorat astăzi, lăsat în părăsire şi de responsabilii pentru patrimonial naţional, şi de edilii contemporani.
Discursul lui jAN Eugen este în acelaşi timp unul artistic şi unul etic. Această a doua dimensiune a lui, care apare şi în creaţiile altor artişti contemporani, este o reacţie la pragmaticul distructiv al zilelor noastre.
„Proiectul lui jAN Eugen ridică o problemă esenţială, aceea a folosirii maxime a unui spaţiu, urmată de ignorarea şi abandonul său, pe fondul intereselor economice. Totodată, acest proiect ridică şi problema asumării trecutului istoric şi semnalarea necesităţii unei reforme la nivelul politicilor de locuire. Acestea sunt în mod firesc legate de politicile sociale, economice şi culturale, implicând aspecte ce ţin de calitatea vieţii, şomaj, degradarea mediului, valorificarea şi conservarea patrimoniului, dezvoltare urbană, eficienţă turistică şamd”, explică vizitatorului un text semnat de Olivia Niţiş, suspendat între cele două lucrări.
Artistul îşi asumă şi în acest fel statutul de „om al cetăţii”, de conştiinţă menită să transpună în imagine artistică o stare de spirit generală. Calitatea lui constă în capacitatea de a evita, prin intermediul fotografiei de artă, discursul declarativ al textului.
Şi-a dovedit această calitate şi în operele create în interiorul grupurilor „Pâlnia” (alături de Vlad Basarab şi Andrei Ciubotaru) și „Semne”, despre care s-a scris prea puţin, şi în expoziţia de la Bucureşti, şi în lucrările prezentate în luna august la galeria torineză.
