Şi la putere şi-n opoziţie, casta portocalie este la fel de agresivă

Nu mă mir de verdictul Curţii Supreme de Justiţie (în cazul Mircea Diaconu), care, după opinia mea, a devenit o instanţă mai mult politică, decât juridică, profund subordonată Palatului de la Cotroceni, decât spiritului de adevăr, dependentă de balanţa puterii, şi nu de balanţa dreptăţii.

Politica Curţii Supreme se înscrie într-un plan sistematic al castei portocalii, s-a spus bine, de tip securist, de hărţuire a membrilor actualului guvern, şi de deligitimare a administraţiei Ponta. Aroganţi şi agresivi au fost PDL-iştii şi la putere şi tot astfel sunt şi în opoziţie. Nu se pot împăca defel cu ideea că ţara, electoratul nu-i mai vor! Ce n-au reuşit la vot încearcă cu puterea forţei.

Am asistat deunăzi la un puci subversiv al cărui autor este marele actor politic de la Palatul Cotroceni, care în aceste zile şi-a permis să decoreze membrii Curţii Constituţionale, acea instanţă care, discreţionar, a respins Legea Lustraţiei, care în 2010 a desfiinţat după 8 ani de funcţionare CNSAS, care a dat liber reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor şi a hotărât ca neconstituţională recalcularea pensiilor magistraţilor, adică a propriilor pensii.

Mâine vor fi decoraţi membrii Curţii Supreme de Justiţie! Când nu le mai poţi da pensii uriaşe, le dai „Steaua României”.

Judecata în ce-l priveşte pe senatorul Mircea Diaconu n-a fost nici corectă, nici echilibrat analizată pe fond. Nu intru în detalii pentru că senatorul le-a expus pe parcursul zilei de marţi 19 iunie.

Dar înţeleg că profesia artistului este stigmatizată! În timp ce pentru alţi parlamentari ai fostei puteri nu s-a pus niciodată chestiunea incompatibilităţii, Curtea Supremă îl sancţionează pe Mircea Diaconu, una dintre persoanele emblematice ale politicii naţional-liberale, artistul care a dorit să-şi continue proiectul de la Teatru, atât de benefic pentru instituţie.

Mai înţeleg că în continuare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă alte cinci acuzaţii de conflict de interese, în ce priveşte activitatea sa de director manager al Teatrului Nottara.

În toate teatrele lumii există cutuma ca directorii să aibă soţii actriţe, din instituţia pe care o conduc.

Veţi găsi zeci de asemenea cazuri. Ce vor face acei directori: nu vor mai ţine concursuri, nu vor mai plăti drepturi de autor sau drepturi de joc, celor din familia lor?

Să amintesc că directorii Teatrului Bulandra de la Liviu Ciulei, Virgil Ogăşanu până la Ion Caramitru au avut soţii, actriţe remarcabile din acest teatru! Ce ar fi trebuit să facă: să nu le acorde promovări şi gradaţii pentru că le purtau numele?

Minţile de-a dreptul revanşarde ale Parchetului General îl hărţuiesc zilnic cu audieri pe Mircea Diaconu (metodă clasică a fostei poliţii politice), controlându-i viaţa, rolurile, prieteniile, relaţiile cu soţia, şi ea o mare actriţă a scenei româneşti.

Au terminat oare cu anchetarea celor care au devalizat România, sau nici măcar nu şi-au propus să înceapă distinşii noştrii procurori?

Mi-e greu să o declar acum, dar percep justiţia realizată de Parchetul General sau de Curtea Supremă ca perpetuând adesea nedreptatea şi menţinând nepermis legătura ombilicală dintre justiţie şi politic, pecetea trecutului de care ne-am despărţit.

Nu suntem un stat de drept. Mai avem mii de leghe de parcurs până la acest vis.

Judecăm nu fapte, ci oameni. În asta găsesc sensul deturnat al justiţiei. Dacă legea este folosită pentru scopurile tranzitorii ale politicului, ordinea de drept este compromisă.

Printre oamenii cu care se războieşte astăzi preşedintele ţării, susţinut de toată casta portocalie din aparatul de justiţie, este şi Mircea Diaconu, dar mâine poate fi oricare dintre noi, care ne situăm de partea adevărului.

Cred că, pentru mulţi dintre români, Mircea Diaconu rămâne ministrul Culturii, fără portofoliu, un artist plin de har, de inteligenţă creatoare, un scriitor iubit şi un reper, ca om politic.

Dacă, în trecut, procesele se derulau cu uşile închise, pentru a nu se vedea mascarada instrumentării lor, astăzi asistăm la represiunea deschisă, la vedere, a justiţiei portocalii, la adresa adversarilor politici.

Justiţia o fac învingătorii, se spune îndeobşte. Calculând simplu: mai sunt trei ani din mandatul preşedintelui Băsescu în care ne putem aştepta ca justiţia oarbă să-l servească la comandă pe învingătorul din decembrie 2009.

Oare mai avem răbdare?