La trei săptămâni de la izbucnirea protestelor antiguvernamentale din Siria, acoperirea mediatică a acestora, dar şi declaraţiile oficialor occidentali sunt mult mai timide decât în cazul Libiei lui Muammar Gaddafi. Mai mult, săptămâna trecută, secretarul de Stat Hillary Clinton declara într-un interviu că preşedintele Bashar al-Assad este un „reformator”.
„În Siria avem un lider diferit; mulţi dintre membrii Congresului provenind din cele două partide, care au fost în Siria in ultimele luni, au spus că ei cred că este un reformator”, a spus Clinton. Imediat după ce jurnaliştii americani au ridicat din sprâncene la această declaraţie, Clinton a precizat că nu a vorbit în numele administraţiei, ci a redat ceea ce i-au transmis congresmanii.
Doi dintre aceştia însă, republicanul John McCain şi independentul Joe Lieberman, nu au avut nicidecum această opinie. Ei au cerut administraţiei Obama să-i susţină pe protestatarii din Siria. Argumentele ţineau de faptul că îndepartarea regimului antiamerican al lui al-Assad va pune capăt alianţei Siriei cu Iranul şi astfel şi înarmării prin intermediul Siriei a grupărilor Hezbollah si Hamas.
Deşi miza resurselor energetice, una imensă în Libia, este foarte redusă in Siria, legăturile acestei ţări cu Iranul vecin o fac un pion geostrategic extrem de sensibil pentru SUA.
Consiliul de Cooperare al Golfului, format din state aliate SUA, a trimis trupe pentru înfrângerea protestelor şiitilor majoritari din Bahrain împotriva unei monarhii sunnite, iar Washingtonul a salutat această decizie. Administraţia Obama tace însă în faţa revoltelor sunniţilor din Siria împotriva unui regim al şiiţilor care nu reprezintă decat 11% din populaţie. Aceeaşi tacere a urmat şi după ce Consiliul de Cooperare al Golfului, al aliaţilor SUA, a acuzat că în spatele revoltelor din lumea arabă se află Iranul.
Refuzul american de a mai da o lovitura politică Republicii Islamice ţine de rolul major pe care Teheranul îl poate juca în orientarea pro sau antichineză a statelor central-asiatice, atât timp cât rivalităţile energetice dintre SUA, China şi puterile europene vor duce la reîmpărţirea influenţei in statele musulmane producătoare de petrol.
Dincolo de raţiunile geostrategice, Siria are un loc aparte în lumea arabă. „Siria este inima pan-arabismului, inima grupărilor de rezistenţă şi are o mare semnificaţie regională. Alte guverne arabe ar fi prudente când va veni vorba să contribuie la prăbuşirea regimului fără să ştie ce va urma şi cine îl va înlocui”, spune Layla Al-Zubaidi, directorul biroului pentru Orientul Mijlociu al Fundaţiei Heinrich Boll, citat de Deutsche Welle.
„Dacă Siria va fi scindată, atunci acesta va fi sfârşitul Orientului-Mijlociu asa cum îl ştim astăzi. Nu trebuie să uităm că toate ţările din Orientul Mijlociu s-au constituit pe baza împărţirii teritoriilor între Marea Britanie şi Franta, conform acordului Sikes-Picot din 1916, şi nu pe baza noţiuni de popor. Probleme din Siria ar putea duce la confruntări şi în ţările în care astăzi coexistă mai multe popoare. Dupa o asemenea răbufnire vom merge către cea din Liban, apoi cea din Yemen. Urmează Egiptul, unde există entitatea coptă…Nu uitaţi că în Irak exista trei state şi că Sudanul de Sud a ales secesiunea”, spunea pentru „Le Nouvel Observateur” Antoine Sfeir, director al revistei Cahiers de l’Orient.
Nu în ultimul rând, Siria este mai aproape de zona de inters a Federaţiei Ruse decât orice alt stat arab confruntat cu proteste. Aici Moscova plănuia să mute o parte a flotei Mării Negre şi tot aici a a fost gasit mort, în 2010, numărul doi al spionajului militar rus (GRU), aflat într-o misiune în zona în care ar fi trebuit construită o bază militară rusă.
