Motto: Gheorghe Zamfir, despre profesorul Săndesc: „Dorel Săndesc – un patriot, o persoană spirituală, un caracter demn şi un suflet minunat. Un dac adevărat, ar trebui clonat de douăzeci de milioane de ori!”
Domnule doctor, aţi atras de atâtea ori atenţia autorităţilor în legătură cu neregulile din sistemul medical. Sunteţi prea departe de Bucureşti ca să puteţi fi auzit?
O scrisoare pe care am trimis-o autorităţilor centrale – la Ministerul Sănătăţii, Parlament şi Preşedinţie – a fost determinată de tragedia de la Maternitatea Giuleşti şi am considerat, în numele Societăţii Române de Anestezie-Terapie Intensivă, împreună cu colegii mei, că trebuia să reacţionăm pentru a nu se găsi vinovat un om simplu, fără să vedem adevăratele probleme de fond ale acestui sistem, un sistem care poate face ca oricând o asemenea tragedie să se repete. Am făcut nişte propuneri de bun-simţ, pentru a se îndrepta lucrurile, într-un interval de timp relativ scurt. Ele ar fi de natură să crească siguranţa în spitalele noastre şi să asigure un act medical de calitate.
Care erau propunerile de care ar fi trebuit să se ţină cont?
Sunt lucruri evidente care trebuie făcute urgent. E necesar să rezolvăm problema deficitului de personal, o problemă tolerată în mod inexplicabil de sistem. În spitalele româneşti se lucrează mult peste nivelul normei şi, inevitabil, există riscul unor erori şi accidente medicale. Nu poţi culpabiliza o asistentă, pentru că ea e singură pe tură când ar trebui să fie trei sau patru. Sistemul sanitar nu mai trebuie să se identifice cu sistemul bugetar, cu blocări de posturi, cu reduceri de personal, cu faimoasa lege „se angajează unul după ce pleacă şapte”. Vorbim aici de vieţi omeneşti şi nu te poţi juca cu aşa ceva! Noi suntem, practic, o companie care asigură servicii. O fi statul principalul acţionar, dar e normal să se aloce bani pentru servicii, nu pentru salarii sau pentru te miri ce! E nevoie ca pentru numărul de bolnavi, înmulţit cu complexitatea cazurilor, să se aloce o anumită sumă. Nu mai vorbim de faptul că s-a ajuns să nu mai fie bani pentru salarii sau pentru consumabile, e o altă problemă. Trăim în minciună, cărămida iniţială pe care stă sistemul de sănătate este o mare minciună! În toate ţările civilizate, plata se face pe caz. Se face o clasificare a cazurilor şi în funcţie de nivelul de complexitate se primesc anumite sume, negociate cu Casa. Problema e că sumele alocate pentru diverse cazuri sunt de şase, până la opt ori mai mici decât în alte ţări, în condiţiile în care costurile sunt aceleaşi, iar salariile – ce să mai vorbim – mizerabile. Deci este obligatoriu să intrăm în adevăr, să recunoaştem costurile reale şi să vedem ce sume putem asigura la buget. Unica soluţie a ieşirii din minciună este creşterea bugetului alocat sănătăţii, pentru a reuşi să tratăm oamenii care se îmbolnăvesc.
De ce oare în toată această perioadă de când aţi atras atenţia nu s-a întâmplat nimic? Să fie vorba de incompetenţă sau de interese meschine?
Mi-e greu să înţeleg ce-i în mintea decidenţilor atunci când rămân opaci la nişte propuneri de bun-simţ. Este clar că e inacceptabil politic, că ar fi o schimbare prea mare, greu de suportat. Ar da cărţile pe faţă şi ar arăta că suntem capabili să tratăm doar 30-40 la sută din patologia poporului român, în condiţii cât de cât acceptabile. Prin această minciună se creează o altă imagine, inducându-se ideea că nu banii ar fi problema, deficitul de finanţare, ci mai degrabă managementul defectuos. Or, fără a exclude faptul că sunt şi asemenea cazuri, nu poţi spune că toţi managerii sunt proşti în ţara asta. Mai e şi problema numirii conducătorilor de spitale pe criterii politice. Dacă tu eşti forţa politică aflată la putere la un moment dat, sigur trebuie să respecţi linia partidului şi cică tu negociezi cu Casa tariful pe caz mediu. Ce negociezi practic? Ţi se transmite ordinul şi tu semnezi contractul. După aceea trebuie să te descurci cum poţi. Asta este realitatea!
Ne pleacă medicii!
Este îngrijorător acest fenomen al migraţiei medicilor. Deşi învăţământul medical românesc are hibele lui, trebuie totuşi spus că gradul de compatibilitate cu sistemele dezvoltate din alte ţări este remarcabil. Pe de altă parte, sigur că avem foarte, foarte multe lucruri de făcut. Ăsta e şi motivul pentru care m-am decis să candidez pentru funcţia de rector al UMF Timişoara. Eu cred că voi putea – alături de colegii mei – să cresc nivelul competitivităţii în educaţa de profil, atât în planul cercetării cât şi în cel clinic. Sistemul educaţional reprezintă esenţa profesiei noastre. Suntem dascăli în acea universitate şi trebuie să centrăm activitatea noastră pe studenţii şi pe rezidenţii noştri, pentru a le asigura o pregătire adecvată, care să ţină cont de motivaţia profundă pentru care ei sunt acolo, la şcoală, şi care este nu cea exterioară, o notă sau o poziţie într-un top. Ei trebuie să devină medici buni! Pentru asta se pregătesc, şi nu pentru altceva. Trebuie să ne gândim că atunci când ei ies pe poarta universităţii cu diploma în mână, ca doctori, trebuie să fie capabili să acorde îngrijrile medicale în acord cu nivelul lor de pregătire.
Se mai iau examene pe şpăgi?
Fac parte dintr-un grup de cadre didactice, care nu avem nici o legătură cu acest fenomen, dar sigur că am auzit de el, există, creează o imagine negativă în procesul de învăţământ şi, fără îndoială, el trebuie analizat serios. Eu cred că există un orizont de aşteptare, de schimbare a lucrurilor şi în acest domeniu. E cazul să încetăm cu asemenea practici.
Aţi iniţiat o serie de conferinţe, să le spunem „atipice”. Cum au decurs ele şi care au fost efectele?
Facultăţile de la noi sunt şcoli de pregătire superioară, dar nu de formare a unor tehnicieni în domeniul medical, ci a unor personalităţi, a unor intelectuali. Am considerat necesar să reiau aici o tradiţie a unor mari maeştri ai şcolii medicale româneşti care nu s-au limitat la a preda doar strict partea tehnică, ci deschideau ferestre mai largi, spre curentele filosofice, teologice, psihologice dacă vreţi. Astfel, am iniţiat, la finalurile unor cursuri sau în preajma sărbătorilor religioase, diverse conferinţe. Ultima a avut ca temă pedeapsa şi recompensa. A fost un real succes, au participat studenţi, rezidenţi, cadre didactice, dar şi oameni din afara Universităţii. Amfiteatrul a devenit un spaţiu public de dezbatere. Am discutat despre motivaţiile profunde pe care le uităm, în intervalul cuprins de perioada copilăriei şi momentul în care ne apucăm de lucrul efectiv. A fost o temă primită cu mult interes. Le-am arătat că odraslele noastre se nasc cu un dar de la Dumnezeu, cu dorinţa de a cunoaşte lumea. Şi noi, încet, încet, ce facem? În loc să-i ajutăm în acest proces de cunoaştere, începem să le dăm premii! Şi copiii devin dependenţi de aceste premii exterioare, devin nişte „căţei ai lui Pavlov”. Le inhibăm acea motivaţie interioară care este atât de mare, care ar fi suficientă pentru o dezvoltare armonioasă.
Şi la şcoală, totul se învârte în jurul topurilor, al premiilor. Se naşte un sentiment de frustrare pentru marea majoritate a copiilor care nu ajung în aşa-zisul top şi de suficienţă la cei care şi-au atins scopul, adică premiul, locul întâi. Se naşte sentimentul că doar unii pot fi câştigători, când de fapt realitatea este cu totul alta. Şcoala, în mod normal, trebuie să producă oameni care să fie capabili să facă lucruri bune, utile. Strict pe domeniu, studenţii noştri sunt aici pentru a deveni medici, nu pentru a face parte dintr-un top subiectiv. Top 3, să zicem, nu este relevant! Imaginea unui om nu poate fi dată de numărul care-i reprezintă acestuia poziţia într-un top, aşa cum „modelează” valorile societatea de azi De aceea se nasc tot felul de fenomene ciudate, patologice. S-a constatat că, în facultăţile în care se pune prea mare accent pe valoarea notei, procentajul celor care copiază la examene este mai mare decât în rest. Pentru că ei ştiu că de acea notă depinde imaginea lor şi vor să facă tot posibilul pentru a fi văzuţi mai bine. Brodând tot pe aceeaşi temă, companiile care lucrează după sistemul pedepsei şi al recompensei pe termen scurt sau mediu pot funcţiona bine. Dar pe termen lung nu pot da rezultate. Trebuie să dai premii din ce în ce mai mari, pentru acelaşi rezultat, sau pedepse din ce în ce mai mari. Aşadar pedeapsa şi recompensa sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Dacă vom continua cu această monedă nu vom obţine mai nimic de la viaţă.
Ba da, o generaţie de „roboţei”!
Roboţei, „căţei ai lui Pavlov” şi aşa mai departe! Şi revenim la cum se face pregătirea în şcoli… Trebuie să ne axăm pe elemente practice. Omul ăla când iese de pe băncile şcolii nu are voie să spună: „Dă Doamne să nu găsesc vreun pacient grav bolnav, căzut pe stradă, că nu ştiu cum să intervin aşa cum trebuie, şi nu vreau să mă simt responsabil că l-am omorât cu mâinile mele!”. Avem posibilitatea să eliminăm astfel de cazuri şi ne stă în puteri să schimbăm aceste lucruri.
Ce sume vi s-au oferit să lucraţi în străinătate?
He, he… sumele sunt incomparabile cu nivelul de salarizare de la noi, vis-à-vis de statutul nostru şi de importanţa muncii noastre. Cifrele sunt foarte mari, şi acum, fără falsă modestie, la titlurile pe care le am, vă spun că sunt cu patru zerouri în coadă, bineînţeles în euro sau în lire sterline. Eu am fost „dincolo” şi în perioade în care diplomele nu erau recunoscute ca acum şi n-aveam drept de practică. Am reuşit să-l obţin prin proiecte, ca stagiar. Am fost mai apreciat decât în ţară, mi s-a propus să rămân, dar ceva mă trăgea înapoi…
S-a „prăfuit” noţiunea de patriotism?
Nici într-un caz! Sentimentul ăsta zace în noi, în fază de spori, într-o formă latentă, într-adevăr sensibil la îngheţul care ne-a cuprins. Un îngheţ moral, care ne paralizează valorile şi speranţele. Însă acei spori nu dispar! Sunt gata oricând să izbucnească într-un mediu, într-o ambianţă potrivită, în lumină şi la căldura unei societăţi normale.
No comment: oradetimis.ro – 1 decembrie 2011
Profesorul universitar Dorel Săndesc, şeful Clinicii de Anestezie şi Terapie Intensivă din cadrul Spitalului Universitar Timişoara, unul dintre cei mai iubiţi şi preţuiţi medici din Banat, a avut amabilitatea să ne trimită răspunsul său la întrebarea „Ce-aţi face dacă v-aţi întâlni cu România, într-o dimineaţă, în cafenea?”
– Aş recunoaşte-o uşor, acea fată frumoasă, cu ochii albaştri de Voroneţ, dar atât de pierdută, ameţită, abandonată şi murdară, fără dinţi, bând în caverna fosforescentă a barului de zi. M-aş apropia încet de ea, aş lua-o de mână şi i-aş spune: „Hai acasă. Şi-au bătut joc de tine şi ţi-ai bătut joc de tine destul, nici eu nu am fost uşă de biserică, dar acum hai acasă.”
I-aş pregăti o baie fierbinte, aş spăla-o încet, cu grijă, i-aş pansa rănile adânci şi aş unge-o cu uleiuri aromate şi tămăduitoare. Aş duce-o la prietenul meu, chirurgul, să îi scoată toate cicatricile, de parcă nici nu ar fi fost, şi i-aş pune dinţi noi, albi, strălucitori, cum erau odată.
Şi apoi aş iesi cu ea în lume, tocmai de ziua ei, frumoasă peste măsura, plimbându-ne îndrăgostiţi printre trecătorii împietriţi. Ruşinaţi, îşi vor ascunde privirea în pământ cei care au batjocorit-o de atâta timp fără să o vadă măcar, iar eu voi păşi zâmbind, cu privirea pierdută în albastrul ei de Voroneţ, la braţ cu ea: Mama mea, Iubita mea, Prietena mea, Fiica mea. România mea!
