Teatrul „Colon” din Buenos Aires a încheiat anul 2011 cu trei montări de opere importante fie prin tradiţia istorică, fie prin noutatea absolută.
Unul dintre ele, „Lohengrin”, care n-a mai fost programat aici de 20 de ani, a avut ghinionul schimbării a trei tenori: unul care s-a retras şi doi, John Horton Murray şi Richard Crawley, care au evoluat succesiv, pentru care repertoriul wagnerian nu era tocmai punctul forte. Din păcate, publicul l-a acuzat pe cunoscutul dirijor şi pianist Ira Levin, apreciat pe plan internaţional, a cărui prestaţie la pupitrul orchestrei a fost fără cusur. Conducerea Teatrului „Colon” l-a invitat însă în 2012 să dirijeze „Oedipe” de George Enescu, la prima punere în scenă în cele două Americi a acestei opere importante a secolului al XX-lea. S-au remarcat, în schimb, după părerea criticilor, soprana daneză Ann Petersen, în rolul Elsa, cu o voce sigură şi un timbru plăcut, şi „veteranul” Kurt Rydi în rolul Regelui Henric. Cu o bună prezenţă scenică, James Johnson a realizat un Telramund fără strălucire vocală. Tot calităţile de actriţă au prevalat şi la mezzosoprana germană Janina Baechle, solistă deosebit de apreciată de Brigitte Fassbaender, care a evoluat în ultimii ani pe scenele din Frankfurt, Dresda, Basel, Barcelona, Hanovra şi altele, sub bagheta unor dirijori celebri ca Seiji Ozawa, Semyon Bychkov, Peter Schneider, Christian Thielemann, Bertrand de Billy, Donald Runnicles şi Simone Young. Ea interpretat rolul Ortrud.
Scenografia lui Roberto Oswald, care a semnat şi regia, şi luminile, a fost somptuoasă şi solemnă, adecvată în fiecare moment al spectacolului.
După „Lohengrin” a fost programată în premieră absolută o operă argentiniană, în două acte, suficient de controversată, dur criticată de unii critici, considerată excelentă de alţii. Este vorba despre „Fedra”, de Mario Perusso, cel care cu doi ani în urmă fusese aplaudat la La Plata pentru „El Angel de la Muerte”. În pofida certelor calităţi în domeniul melosului şi orchestraţiei, compozitorul a obligat vocile la limitele riscante ale registrelor.
Libretul, scris de fiul compozitorului, Marcelo Perusso, care a semnat şi scenografia, costumele şi regia, a recurs la alterări exagerate ale mitului clasic al prinţesei cretane îndrăgostite de fiul soţului ei Tezeu, pierzând foarte mult din dramatismul situaţiilor. Scenografia atemporală, cu coloane din piatră a asigurat un cadru plastic remarcabil desfăşurării acţiunii şi coregrafiei concepute de Guillermina Tarsi. S-au „luptat”, potrivit cronicarilor muzicali, cu îndrăznelile vocale Alejandra Malvino, reuşind o Fedra expresivă, Haydée Dabusti în Doica, Marcello Puente (Hipolito), Leonardo Estevez (Tezeu) şi Daniela Tabernig (Aricia).
Scenă din Don Carlos
Cel de al treilea spectacol de la Teatrul „Colon” a propus un happy end, cu „Văduva veselă”, în regia deja apreciată în 2001, când protagonişti au fost Frederica von Stade şi Thomas Allen, cu o impresionantă scenografie animată şi de bun-gust. La pupitru, dirijorul Gregor Bühl a reuşit să obţină întreaga savoare şi fascinaţie a nemuritoarei operete. Soliştii au dovedit o mare afinitate cu caracterul „lejer” al partiturii, cu voci realmente cultivate şi cu o magnifică dezinvoltură. Au strălucit Solveig Kringelborn şi Mathias Haumann în cele două roluri principale, secundaţi de Reinhard Dorn în Mirko Zeta, Benjamin Bruns în rolul lui Rossillon, Lyuba Petrova, în Valencienne. Le-au dat replica Norberto Marcos în Cascada, Carlos Ullan în Saint Brioche, iar Gustavo Zahnstecher a cucerit publicul cu calităţile sale în genul comic în rolul nu tocmai uşor al Njegus.
La „Teatro Argentino” din La Plata, cea de a doua scenă lirică a Argentinei, atenţia spectatorilor şi specialiştilor a fost reţinută de o altă operă argentiniană, „La Ciudad ausente” (Oraşul absent), a compozitorului Gerardo Gandini, pe un libret de Ricardo Piglia. O lucrare cu intenţii avangardiste, un fel de „anti operă”, caracterizată „printr-o artificială abstracţie intelectuală”. Sub bagheta dirijorului Erik Ona, argentinian stabilit în Germania, în regia lui Pablo Maritano şi scenografia semnată de Maria Jose Besozzi, au evoluat în această partitură „plină de disonanaţe” Eleonora Sancho, Leonard Estevez, Marisu Pavon, Sebastian Sorarrain, Luciano Garay şi Eugenia Fuente.
În schimb, versiunea originală în limba franceză a operei verdiene „Don Carlos”, pe libretul scris de Joseph Méry şi Camille du Locle după Friedrich von Schiller, creată în 1867 pentru Opera din Paris, a încântat, chiar dacă, exceptând-o pe soprana lirică Carla Filipcic Holm, în rolul Elisabettei, soliştii nu au fost tocmai răsfăţaţi de presă. Protagonist a fost tenorul Luca Lombardio, apreciat mai ales pentru tehnică. Criticile s-au îndreptat în special către rusoaica Elena Sommer, departe de bogăţia vocală a lui Eboli, spaniolul Ruben Amoretti, bulgarul Krum Galabov. Meritul major al acestui „Don Carlos” a revenit conducerii inspirate a tânărului dirijor Alejo Perez. În realitate, cu excepţia Simfoniei şi Corului iniţiale de la Fontainebleau (eliminate încă de la primele reprezentări ale operei), este vorba despre traducerea în franceză a celei de a doua versiuni italieneşti. Din păcate, conceţia regizorală a lui Francesco Esposito, care a mers pe ideea de „teatru în teatru”, a umplut scena cu personaje în costume de epocă, chiar în timpul monologurilor sau al disputei dintre fra Filipo şi Inchizitor, care se presupune că este secretă, ca şi cum, scria un cronicar, „ar fi fost vorba despre un reality show”.
