Spre un proiect de ţară ca afară?

Se vorbeşte în ultima vreme, tot mai apăsat, despre inexistenţa unui proiect şi-a unui model de ţară, privit aproape ca un panaceu universal, capabil să ne rezolve toate neîmplinirile, toate eşecurile şi frustrările. Referirile deplîng, la unison, lipsa perspectivei, a unui aşa-zis capăt de drum drapat în imaginaţia colectivă cu toate binefacerile unui paradis socio-economic şi politic în stare să ne apropie de viitorul de aur, mereu rîvnit, niciodată atins de vreme ce de fiecare dată poleiala aceea s-a dovedit a fi de trompetă propagandistică.

Din declaraţii recente aflăm că vicepremierul Vasile Dîncu are ambiţia elaborării unui asemenea proiect şi model. Nu mă îndoiesc că, dincolo de bune intenţii şi susţineri declarative, dincolo de amploarea elaborării şi a forţelor angrenate, dincolo de polifonia vocilor şi necesitatea nivelării, ba chiar a eradicării orgoliilor politice şi dincolo de referiri la context şi climat mondial actual, proiectul ar putea fi viabil şi sustenabil doar dacă va lua în calcul, drept bază de plecare, realismul, mai bine zis, echilibrul asumat între a vrea şi a putea. Pentru că degeaba pe hîrtie aspiraţiile punctuale vor arăta foarte bine şi vor avea credibilitate dacă în practica şi-n mecanismele statului, în mentalităţile factorilor de putere şi a cetăţenilor, din varii motive, ele vor fi ori inoperabile, ori prost reflectate şi receptate.

Vrem, bunăoară, după un laitmotiv binecunoscut devenit şi refren muzical, ”o ţară ca afară!”. Chiar vrem? Avem noi, românii, o percepţie comparativă justă, cît mai adevărată, cît mai aproape de înţelesul etosului nostru şi-al specificului său? Avem instrumente ajutătoare şi argumente imbatabile care să facă viabile şi realizabile ambiţiile noastre de mai bine şi de schimbare? Şi, mai ales, avem voinţă şi ambiţie de nestrămutat? Nu cumva tocmai ambiţia e latura deficitară a calităţilor noastre umane? Nu cumva sîntem tributari exemplelor de moment, modelor, trendurilor şi înşelătoarelor cîntece de sirenă venite dintr-un spaţiu european, de pildă, căruia i-am atribuit, de multe ori, calităţi nemeritate ori îndoielnice în detrimentul încrederii în capacităţile noastre? Nu sîntem oare într-o continuă şi păguboasă bulversare a scării de valori care ne afectează dreapta măsură a lucrurilor şi discernămîntul, inclusiv atunci cînd privim mai mult faţada vitrinei şi fetişizăm aspectele formale ale realităţii ori de cîte ori facem referire la starea altor ţări şi popoare? Nu cumva ochiul critic, adesea de cîrcotaşi, şi mai puţin cel autocritic pentru propriul comportament şi reacţii, subminează credibilitatea oricărui demers de schimbare precum şi încrederea în propriile forţe, obturînd astfel orizontul speranţei? Nu cumva trăim, şi încă de mult timp, într-un complex de inferioritate datorat capacităţilor noastre limitate de a accede – poate aşa cum am vrea şi am merita – la marfa cea mai scumpă care este banul? Şi dacă este posibil să fi devenit, deja, robii săi, în detrimentul altor valori şi bucurii ale vieţii, sunt fireşti şi de înţeles tentaţia şi fascinaţia cu care ne uităm în curţile altora cu jind şi invidie pentru buna guvernare de care alţii au parte, ori aşa ni se pare. Dar poate că un nou model de ţară chiar asta şi-ar propune: imperativul bunei guvernări odată cu micşorarea handicapului istoric. Poate!

Apoi, mai presus de toate, n-ar fi normal ca odată cu dorinţa de a vedea încotro ne îndreptăm, să avem o mai mare deschidere şi un mai mare interes pentru momente ale istoriei noastre capabile să ne arate şi de unde venim? Şi dacă da, răspundem curiozităţii şi nevoii de cunoaştere a identităţii naţionale cîtă vreme cărţile de istorie n-au fost şi nici n-au devenit oglinzi nemişcate, fidele şi clare ale devenirii noastre, ba, dimpotrivă, subiect şi pretext de falsuri şi mistificări politicianiste grosolane pe care le-am lăsat la mintea şi gura impostorilor şi profitorilor politici? De unde şi întrebarea: pe ce piloni de stabilitate, de conştiinţă şi necesităţi înţelese ar putea sta viitorul proiect pentru a reuşi?

Chiar vrem o ţară ca afară? Dacă ne uităm, astăzi, cu atenţie, de-a lungul şi de-a latul Europei, la ţări pe care decenii de-a rîndul le-am privit ca pe icoane de prosperitate, de stabilitate, armonie şi pace socială sub flamura democraţiilor consolidate, s-ar putea să ne scadă entuziasmul foarte aproape de limita scepticismului şi dezamăgirii. Iar dacă am coborî exemplele pînă la nivelul aberaţiilor fascistoide întîmplate într-un stat ca Norvegia, n-am putea decît să ne prindă mirarea că statistica poate face din locuitorii săi cei mai fericiţi oameni ai planetei. Mai, mai că nu am mai vrea o ţară ca afară, ci una ca aici, numai că altfel!

Acestei nevoi, acestei aspiraţii va trebui să răspundă proiectul modelului de ţară odată ce va prinde viaţă şi poate chiar va răspunde. Poate!

Nu ştiu cum va arăta proiectul viitorului model de ţară. E sigur că va fi lung şi anevoios drumul desăvîrşirii sale, dar, în pofida îndoielilor, de undeva, şi cu cît mai curînd, cu atît mai bine, tot trebuie să înceapă configurarea lui. Poate că proiectul ar trebui să înceapă chiar cu noi înşine, cu lucrurile simple, elementare şi de bun-simţ, mai înainte chiar de a lua în calcul proiecţiile PIB-ului şi de dezvoltare, strategii guvernamentale, alianţe ori vectori de securitate. Pentru că nici un proiect, nici un model de ţară nu o să mişte lucrurile spre bine şi normalitate cîtă vreme proiectul nu va începe din minţile şi conştiinţele noastre, din credinţa izvorîtă din necesitatea schimbării în spiritul epocii şi al comandamentelor ei spre binele comun.

Nu ştiu cum va arăta viitorul proiect de ţară al lui Vasile Dîncu, dar sînt încredinţat că într-un asemenea proiect, evident, de ţară civilizată, n-ar mai fi loc, de exemplu, pentru scuipatul pe stradă, aruncatul hîrtiilor şi-a chiştoacelor la rigolă, nici pentru obscenităţi publice, cocalari şi interlopi, nici pentru farsori penali, mitocani, sforari şi prost crescuţi, cocoţaţi pe scaune prezidenţiale, tot aşa cum n-ar putea încăpea în proiect nici imaginea de azi, desfigurată, grotescă, a celui mai mare bulevard din inima ţării, aşa cum îl vedem din excelentul, dar tristul şi revoltătorul fotoreportaj al lui Cornel Nistorescu.

Nu, nu ştiu deloc cum va arăta proiectul de ţară, dar ştiu că orice proiect care, în implementarea lui, nu va face recurs la etică, moralitate, onestitate şi cinste, care nu va oferi pîrghii legislative şi instituţionale ferme, ori care va pune performanţa economică şi standardele de civilitate mai presus ori în afara acestora, va fi un proiect sortit eşecului. Şi mai cred că atîta vreme cît statul însuşi nu se va reforma în termeni reali şi nu va face din cetăţean singurul şi adevăratul său partener în luarea deciziilor şi exercitarea puterii, care nu va incrimina şi pedepsi efectiv şi exemplar abuzul şi arbitrariul din viaţa publică, care nu va restitui de facto demnitatea cetăţeanului pînă în cele mai mici consecinţe şi beneficii, inclusiv de mîndrie recîştigată, orice proiect în afara acestor cerinţe minimale se va naşte mort.

Dacă tot ne-am hotărît, tîrziu, foarte tîrziu, aproape de ceasul al doisprezecelea, să elaborăm un proiect şi-un model de ţară, să ne propunem, totuşi, o strategie a paşilor mici, dar siguri şi hotărîţi, cu obiective realizabile pe măsura puterilor, care să nu se întindă pe multe decenii pînă la Sfîntul Aşteaptă, pentru că nici realităţile lumii de azi, glisante şi-n continuă mişcare şi reconfigurare, nu oferă predictibilitate, cu atît mai puţin siguranţă, cu atît mai puţin timp nelimitat şi nesfîrşită răbdare.