La expoziţia „Gender Check. Feminity and Masculinity in the Art of Eastern Europe” de la Muzeul de Artă Modernă din Viena au fost expuse şi lucrări semnate de opt artişti români: Corneliu Baba, Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Paul Neagu, Lia Perjovschi, Marilena Preda-Sânc, Valentina Rusu-Ciobanu, Alexandra Croitoru.400 de picturi, sculpturi, instalaţii, fotografii, afişe şi lucrări video, realizate de peste 200 de artişti, au trasat istoria prezentării modelelor feminine şi masculine din 1960 până astăzi. Prima etapă, de până la 1990, a fost marcată de realismul socialist, mai ales în arta oficială.
Dacă artiştii încercau o eliberare de canoanele impuse de ideologie, se vedeau în imposibilitatea de a-şi expune lucrările. În acelaşi timp, reprezentarea corporalităţii suporta şi corectivele morale, sociale sau religioase. S-au perindat, de-a lungul anilor, în expoziţii, portretele eroizate ale muncitoarelor şi muncitorilor fruntaşi, mamele-eroine şi figurile împietrite ale activiştilor sau chipurile chinuite ale ţăranilor şi proletarilor dinaintea regimului utopic.
Este momentul în care Corneliu Baba a pictat „Oţelarii”, tablou prezent în expoziţia vieneză, în care polonezul Wojciech Fangor, cel care avea să devină apoi un cunoscut pictor abstract în America, figura un mândru şi statuar trio, format dintr-un bărbat şi două femei sprijiniţi în cozile lopeţilor, într-o poză demnă de Mosfilm, în care letonul Michalis Kornetski urca pe schele zidăriţe mândre că pot lucra ca bărbaţii. Iar exemplele pot fi multiplicate cel puţin cu numărul ţărilor din fostul lagăr socialist. În acelaşi timp, mulţi artişti au căutat modalităţi „subversive” de exprimare. Un exemplu perfect pentru epocă îl constituie colajul „Autoportrete cenzurate” al Getei Brătescu, din colecţia Muzeului Naţional de Artă Contemporană, expus la MUMOK.
La începutul anilor’70 au apărut tendinţe de eliberare din chinga convenţiilor. Pe de o parte, modelele erau prezentate cu o aură de sexualitate (e drept, doar heterosexualitate), cu apariţia unui tip de ideal „eroic” masculin. Interesul pentru prezentarea propriului corp, existent la un mare număr de artişti, nu apărea în sălile de expoziţie, în cazul în care corporalitatea şi relaţiile dintre sexe nu erau disimulate în unele compoziţii abstracte.
În România, prima tendinţă era ilustrată de artistul Ion Grigorescu, prezent şi el în sălile muzeului vienez, cu seria de fotografii „Delivery”, rezultat al demersului de explorare a propriului corp, cu imagini directe ţinând de izbucnirea sexualităţii în artă. Dincolo de o libertate de spirit, ieşirea din canonul modelelor anterioare este şi rezultatul apariţiei unor noi limbaje în artele vizuale: filmul, fotografia, videoul. În plus, creşte numărul femeilor-artist, ceea ce implică şi o nouă manieră de raportare la realitate. Din spaţiul românesc sunt prezentate două compoziţii interesante. „Corpul meu este spaţiu în spaţiu”, al Marilenei Preda-Sânc, nud mascat de geometrice elemente vegetale, şi o scenă de interior, de sorginte suprarealistă a Valentinei Rusu-Ciobanu, intitulată „Citate din istoria artei”.
După 1990, toate inhibiţiile dispar. Cu mai mult sau mai puţin umor, cu un alt fel de „militantism”, cu precădere feminist, sunt puse în paranteză clişeele despre maternitate, despre idealurile feminine paternaliste sau religioase. Revolta împotriva misoginismului şi a femeii ca proiecţie a unui imaginar social deschide larg porţile sexualităţii în artă. Ea apare în creaţiile destinate expoziţiilor, dar şi în cele comandate pentru reclamă. Evident, accentul este pus de fiecare dată altfel. Aceeaşi filtrare printr-o nouă optică se produce şi în fetişizarea femeii-obiect, chiar dacă, „obiectul” respectiv este un sex-simbol sau un star.
Lucrarea cea mai reprezentativă în acest caz este cea a rusului Vladislav Mamishev, costumat şi machiat ca Marilyn Monroe. Artistul adaugă chiar numele actriţei la al său, semnând Mamyshev-Monroe. În această a doua perioadă devine mai vizibil în expoziţie numărul crescut de artiste, a căror viziune nu păcătuieşte deloc prin pudibonderie. Şi nici prin complexe în faţa marilor maeştri.
Poloneza Katarzyna Kozyra creează o variantă a picturii „Olympia” a lui Edouard Manet. Diferenţa constă în ambiguitatea figurii modelului, datorată coafurii, dar şi corpului mai suplu, cu sugestii androgine. Izabella Gustowska expune o compoziţie care, privită de la distanţă, dă impresia unei „Pieta”. De aproape, privitorul descoperă o scenă cu puternice sugestii sexuale. Veronika Bromova, din Cehia, abordează tema homosexualităţii, într-o lucrare intitulată „Şi ele sunt femei”, prezentând, la limita dintre umor şi pornografie un grup de bărbaţi. Şi exemplele ar putea continua.
Evident, subiectele politice apar frecvent în această etapă, tratate cu ironie şi, uneori, ca în cazul Alexandrei Croitoru, „Portretul prim-ministrului” (o imagine amintind de vechile fotografii de familie, cu Adrian Năstase aşezat într-un fotoliu şi portretul artistei, în picioare, sprijinindu-se de umărul lui), subsumate temei relaţiilor dintre sexe în noua societate de tranziţie.
Cercetarea care a condus la această expoziţie, efectuată de experţi din 24 de ţări, printre care şi România, este, în primul rând, o descoperire a poziţiilor feministe existente, nu întotdeauna declarat, în ţările foste comuniste. Rezultatul final este o dovadă a faptului că „feminin” şi „masculin” sunt modalităţi ale încercării de definire a identităţii, într-o societate alienantă.
