Din asemănările cu planta medicinală al cărei nume îl poartă, reţinem doar rădăcina pivotantă bine înfiptă în structurile de partid precum omonima ei în solul peren. Cât despre acţiunea tămăduitoare, bună de pus la rană şi de tratat „boalele” societăţii româneşti actuale, de pildă, îndoielile dau năvală ca buruienile în marginea şanţului.
Fostul preşedinte Constantinescu spunea despre ea că, dacă s-ar fi dedicat profesiei, ar fi ajuns un bun geolog. Îl credem. Numai că de unde să fi ştiut profesorul că studentei lui îi va fi mai drag rolul activistului de partid şi al agitatorului decât geologia? Aici, în sfera cam turtită şi pervertită rău a politicului şi-a găsit ea vocaţia. Ce să caute ea să bată şi să ia în piept coclaurii patriei când un birou călduţ, de preferinţă ministerial, o acţiune propagandistică de îmbrobodit masele, o campanie de manipulat ori de denigrat „daltoniştii” şi „miopii” puteau cu adevărat să-i descătuşeze energiile şi combativitatea? Şi-apoi, nu Constantinescu era modelul ei în viaţă – prea studios, prea moale, prea domn, era departe de idealul ei de bărbăţie. Ea căuta Conducătorul pragmatic şi hotărât, spurcat la gură, cu biciul şi parul coborâte din pod gata pregătit de poruncă, ea căuta farsorul apt să o facă a crede că şmecheria poate ţine loc de clarviziune, de bune intenţii şi de bun-simţ, Conducătorul capabil să îi arate drumul de urmat chiar de-ar fi dat în gropi (şi a dat!), chiar dacă ar fi dus (şi a dus!) într-o fundătură. Când, în sfârşit, l-a găsit, a sărit într-un picior extaziată confirmând adevărul zicalei care spune că cine se aseamănă se adună. Cu piciorul rămas liber a deschis, previzibil, uşile a două ministere. De primul minister a rămas ataşată pe viaţă, i-a căzut cu tronc, a fost „mediul” ei propice, i s-a dedicat trup şi suflet (prietenul său Silvian Ionescu ştie de ce!). În cel de-al doilea, dacă tot era sarcină de partid, a „înnobilat” munca intrată în cod portocaliu şi în colaps. Abia acum s-au văzut, atât de pe „sticlă”, cât şi din mărturiile sindicaliştilor noştri sfioşi, calităţile „curative” ale Sulfinei. În monologul cu partenerii sociali a tratat problemele salariale ori de protecţie socială după modelul din Deal, adică de pe poziţii de forţă atunci când „zăhărelul”, trasul de timp şi sictirul nu au fost de ajuns. O şi avantajează timbrul vocii, privirea devenită de oţel la nevoie, grimasa indignării şi intransigenţei în faţa duşmanilor ei de clasă şi de castă. Privind-o, îţi dai seama că, în alte vremuri, Ana Pauker ar fi avut de furcă cu ea, Sulfiana i-ar fi făcut concurenţă acerbă. Le despart doar câteva decenii, tăietura, croiala taioarelor şi amploarea garderobei, Mercedesul de la scară care a înlocuit Pobeda sau Volga, trecutul kominternist versus prezentul băsist, în fine, starea materială. Deşi Sulfiana se declară săracă cu orice prilej, e la mintea cocoşului că, raportată la înţelegerea bunăstării în termenii standardelor actuale, Pauker era de-a dreptul pauperă. Şi exemplele în stare să o pună în umbră pe Pauker pot continua. E un fapt ştiut azi că Ana Pauker s-a opus marii stabilizări din 1952 care a sărăcit, care a lăsat în sapă de lemn majoritatea populaţiei României. Ei, bine, Sulfiana s-a supus orbeşte, n-a crâcnit, n-a mişcat în „front” la decapitarea cu 25% a salariilor bugetare, nici la trunchierea pensiilor, a sporurilor, a indemnizaţiilor şi ajutoarelor sociale. Încă ceva: cu tot fanatismul ei, cu toată înălţimea şi greutatea funcţiei sale în activul de partid, e aproape imposibil de presupus că Ana Pauker şi-ar fi devoalat vreodată servilismul şi ipocrizia extreme în declaraţii publice spunând azi ritos şi cu ţâfnă: ”nu sunt bani de indexat pensiile nici măcar cu rata inflaţiei”, iar mâine, simţind că îi fuge pământul făgăduinţei de sub picioare: „da, sigur, analizăm, e posibil să majorăm cu ceva pensiile şi salariile”.
Trimisă de urgenţă în Parlamentul European să apere deficitul de credibilitate şi de bună creştere a partidului său în cei şapte ani de-acasă petrecuţi cu el la putere, clamează de ochii lumii civilizate bunăvoinţa şi virtuţile dialogului. Odată întoarsă în ţară ar aproba bucuroasă, de s-ar mai putea, deschiderea unui nou canal, a unui şantier de muncă forţată în care să încapă opoziţia, parte din intelectuali, parte din societatea civilă nepusă încă cu botul pe labe de lătratul pedelist a pustiu. În faţa răutăţii ce i se citeşte pe faţă, neacoperită nici măcar de fard şi pomadă, în preajma rudimentelor ei de gândire din care răzbat suficienţa şi trufia găunoasă a slujnicei trebăluind la case mari, e bine să spui totdeauna: Păzea!
Nu credeam vreodată că alăturarea celor două nume poate face din Ana Pauker, după amar de ani, o victimă, o nedreptăţită a istoriei!
