„Alo… staţi la locurile voastre… am retras proiectul Legii Sănătăţii… Alo, staţi la locurile voastre… voi mări indemnizaţia de înmormântare cu 20 lei… voi da locuri de veci, gratuit, tuturor pensionarilor şi bolnavilor care sunt în faza terminală… Alo, staţi la locurile voastre… voi mai face un împrumut de încă 50 miliarde de euro la FMI, ca să vă măresc salariile cu 10 lei în primii cinci ani şi cu încă 5 lei în următorii zece… Alo… Alo…” Aşa arăta unul dintre numeroasele comentarii făcute în seara zilei de 13 ianuarie a.c., pe marginea articolului din cotidianul.ro referitor la mitingul spontan de protest al bucureştenilor faţă de felul discreţionar în care a acţionat Traian Băsescu în cazul lui Raed Arafat şi al proiectului de lege a sănătăţii. Titlul comentariului citat este şi el semnificativ – „Aleluia!” – şi exprimă pregnant capacitatea de reacţie a cititorilor noştri şi, evident, a românilor faţă de derapajele tot mai dese şi mai mari ale preşedintelui în legătură cu componente definitorii ale statului de drept. El nu putea să nu ne reţină atenţia, aşa cum a făcut-o şi un mesaj care circulă prin internet şi se înscrie integral pe aceeaşi lungime de undă. Îl reproduc şi pe acesta, fără a şti dacă are un autor, ci impresionat de faptul că, având acest circuit, a devenit practic o creaţie folclorică precum vestitele noastre balade populare.
Anunţ la mica publicitate internaţională. Vând ţară avariată, aproape 22 milioane locuitori, pe butuci, km. pătraţi reali 238.391, ultimul proprietar. Stare tehnică: are probleme cu alimentarea; o mică defecţiune la mecanismul de direcţie, că nu ţine linia dreaptă şi merge cam înfrânată; cutia de viteze e blocată în marşarier; este înmatriculată în Europa, cu numere provizorii, se mai poate circula cu ea maxim o lună. Istoric: este fabricată acum 2.000 de ani, sub licenţă romană. A fost avariată în repetate rânduri. Prima dată a fost condusă de nişte ciobani, dar au mai călărit-o şi alţii. A fost reparată numai cu piese second hand, aduse de pe la turci. O perioadă a fost condusă bine de nişte nemţi, Carol I şi Ferdinand, dar apoi a încăput iarăşi pe mâna unor idioţi, care au băgat-o prin toate gropile. Exteriorul a fost vopsit în 1989, dar interiorul este încă plin de rugină. A mai avut câteva reparaţii capitale: în 1600, 1859 şi 1918, dar a mai şi pierdut o parte din piese. Combinaţii: predau leasingul, mai sunt de plată la ea câteva zeci de miliarde de euro. Accept şi variante de schimb cu o ţară similară din Africa, oricât de mică ar fi, dar să funcţioneze. De ce o vând? Sincer să fiu, o vând că m-a lasat în drum şi nu mă pricep la ea. Plus că îmi consumă cam mult şi, ca s-o repar, mă costă cât nu face. Oricum, eu n-am permis de conducere pentru categoria asta de ţară, aşa că să o conducă cine s-o pricepe. Dacă nu o vrea nimeni, o dezmembrez şi o vând pe bucăţi. E păcat de ea, vă spun. Sper să o ia cineva care se pricepe.”
Nu împărtăşesc opinia că un subiect atât de sensibil precum destinul unei ţări într-un moment de cumpănă poate fi tratat la mişto, însă nu mă pot opri să nu remarc acuitatea percepţiei omului, poate simplu, în faţa clipelor grele prin care trece statul nostru azi, avându-l la cârmă de peste şapte ani pe Băsescu. Nu, omul de rând nu ia în deriziune atare momente, ci găseşte supape şi modalităţi, uneori uluitoare prin originalitatea lor, prin care-şi exprimă dezacordul cu o atare stare de fapte deplorabile. Astfel, prin acel emblematic „Aleluia”, ce exprimă atât de plastic o realitate dramatică a lumii româneşti de azi, şi insolitul „Anunţ la mica publicitate” ne aflăm în faţa unui enunţ pe cât de simplu, pe atât de exact: în fapt, ţara nu-l mai vrea pe matrozul care, la adăpostul celei mai înalte funcţii în stat, face şi desface totul, fără nicio noimă, fără nicio justificare morală, profesională şi politică, fără cea mai mică acoperire democratică, fără să ţină seama de valorile europene, sistem în care România s-a integrat şi de aceea trebuie să-l respecte până în cele mai mici detalii. Matrozul a sedus alegătorii cu vorbe meşteşugite, populiste şi categorice, precum stârpirea corupţiei prin plantarea de ţepuşe în Piaţa Victoriei, ce urmau să fie pline atât de repede, încât oamenii nu ar fi avut timp nici măcar să le numere. Şi a ajuns azi ca numărul corupţilor să fie înzecit în doar câţiva ani, averea lor să uluiască marile dinastii ale banului, precum Rockefeller, Rothschild, Vanderbilt, Getty şi alţii, care au realizat în câteva generaţii ceea ce acoliţii matrozului au acumulat în nici şapte ani. Luaţi castelul lui Videanu de pe malul Snagovului şi comparaţi-l cu reşedinţa lui Getty, de pildă, de la Malibu. Sau cercetaţi averile uriaşe ale unora dintre apropiaţii săi pentru a vedea cât de repede şi de bine l-a învins „sistemul ticăloşit” al corupţiei prin iţele sale vaste şi profunde, extinse tocmai în timpul regimului său. Sub regimul matrozului, teatrul absurd a căpătat valenţe pe care niciodată cel ce l-a inventat, Eugen Ionescu, nu le-a visat. De pildă, beizadeaua unuia dintre cei mai mari poltruci bolşevici, crescut împecabil în cultul lui Stalin şi Lenin, a fost pus de matroz să condamne comunismul! Gest făcut de un ins ale cărui două beizadele întrec cu vârf şi îndesat ce au făcut Lica Gheorghiu, Nicu, Zoia ori Valentin Ceauşescu! Numai că, cel puţin ultimii doi, au studii superioare strălucite, fiind somităţi în domeniile lor, în vreme ce beizadelele lui învârt banii cu lopata ori străbat pline de „succesuri” sălile Parlamentului European.
În acelaşi sens uitaţi-vă la cazul „consilierului onorific” al ministrului Sănătăţii, funcţie în care el l-a uns pe traseistul Ciuhodaru, de parcă era vorba de premierul ţării, şi nu de deţinătorul unui post inexistent. E un nou gest ce arată clar că iţele dictaturii le struneşte de parcă ar fi bişniţa de pe vremuri din Port Suez! Tot sub comanda matrozului, nava aceasta numită România a ajuns să eşueze rapid întrucât, din păcate, el a devenit prizonierul unei boli a glandei tiroide, despre care medicii neurologi spun că ea are manifestări imprevizibile, extreme, adesea cu efecte devastatoare. Cu alte cuvinte, şi matrozul nostru a intrat, din nefericire pentru el, şi din păcate pentru noi, în galeria acelor bolnavi gravi care au guvernat unele ţări ale lumi, cu implicaţii nefaste pentru destinul popoarelor respective. Astfel, alături de preşedinte jucător, el a devenit preşedinte telefonist. A intrat tam-nesam în emisiunea tv cu premierul Tăriceanu pentru a-l trimite după ciori vopsite; a făcut la fel într-o emisiune a Corinei Drăgotescu şi, cu un gest subuman, a făcut referiri ignobile la o boală cumplită; a acţionat într-un supermarket pentru a pune la punct în stilul lui inimitabil o „ţigancă împuţită”, adică o ziaristă de marcă; a intervenit într-o emisiune cu dr. Raed Arafat, pentru a-l pune pe coji de nucă pe acest specialist pentru că are altă părere decât el. Pe scurt, manifestări incontrolabile ale unei boli ce nu poate fi controlată. Aşa s-a ajuns ca, picătură cu picătură, paharul să se umple, iar în Bucureşti şi în ţară oamenii să-spună clar şi răspicat: „Ceauşescu – Băsescu!”. Însă, precum Ludovic al 16-lea – care, pe 14 iulie 1789, ziua căderii Bastiliei în mâinile revoluţionarilor, nota în jurnal „Nimic deosebit!” -, şi matrozul nostru e total rupt de realitate şi legat de dictatură. El nu cunoaşte cuvinte precum onoare ori demisie. În acest context, ultimul cuvânt aparţine poporului, care e categoric: „Aleluia! Nu te mai vrem, matroaze!”.
