În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Harta ascunsă în petele de pe tavan
Câteodată, o clipă ne oferă revelaţii ce parcă deschid taine din amintiri de mult pierdute.
„Miliardarul neliniştit” Ravel Blok, autoritarul proprietar al concernului Blok, stătea culcat pe spate în cabana găsită ca printr-o nesperată minune divină, atunci când frigul, disperarea şi foamea păreau că-l vor învinge. Rătăcit în Munţii Cobaltici, cu forţele tot mai scăzute, singur, cutreiera de patru zile un deşert de zăpadă pe o porţiune de teren ce n-o putea regăsi nicicum pe harta primită în agenţia de turism de la Lupla. Iniţial, grupul a fost format din şase persoane, ei cinci plus ghidul. Plătit regeşte, acesta s-a făcut nevăzut încă dintr-a treia noapte. (Mai târziu, Blok avea să afle că individul, într-adevăr foarte bun cunoscător al locurilor, se angaja să ducă grupuri de călători prin atât de periculoasa trecătoare Lapitz, dar cerea plata înainte, o plată destul de pipărată. Pe urmă, îi rătăcea pe cei ce l-au angajat prin coclauri, de unde păcăliţii era foarte puţin probabil să mai poată ieşi singuri. După care îi părăsea, având grijă să le ia ori să le distrugă orice aparat cu care ar fi putut reface legătura cu civilizaţia. Ravel Blok avea să-l reîntâlnească pe ticălos în piaţa de peşti din San Pedro, unde a alertat autorităţile. Dar până să reacţioneze acestea, individul ar fi plecat cu un alt grup de călători prin Trecătoarea Lapitz. Probabil cu un alt grup de viitoare victime… Şi foarte probabil, în conivenţă cu cei ce ar fi trebuit să-l facă de mult inofensiv. După aceea, Ravel Blok nu l-a mai întâlnit niciodată.)
Rămaşi fără însoţitor, cei cinci au rătăcit la întâmplare mai multe zile, însă de fiecare dată drumurile alese se terminau brusc fie în faţa unui zid de piatră, fie la buza unei prăpăstii.
Aşa că primul a cedat, după cum era de aşteptat, Luk. Luk a fost o matahală de om, doar că avea sensibilitatea unei domnişoare neprihănite. Când au dat de o adâncitură mai ferită de vânt şi au făcut popas, Luk, lihnit de foame, la fel ca ei toţi, s-a aplecat să bea zăpadă şi, de sub omătul curat luat în căuşul palmelor, i s-a relevat un cadavru destul de bine conservat de ger. Apoi, săpând în zăpadă, au dat şi de alte leşuri, unele mai recente, altele mai vechi. În vreme ce ceilalţi se bucurau, sperând să găsească prin rucsacurile morţilor ceva de mâncat, lui Luk i s-a făcut rău.
Tot ce au găsit comestibil a fost două conserve de carne şi câţiva biscuiţi. Nici un telefon, nici o tabletă, nici un aparat de emisie recepţie, doar carcasa spartă a unui radio Wanderer. Câteva hărţi dovedeau că şi stăpânii lor au încercat zadarnic să iasă la un liman şi că scobitura aceea mai ferită între stânci nu era decât cimitirul pregătit de ticălosul ghid pentru cei ce-l angajau. Au început să mănânce şi nici n-au observat că uriaşul Luk era prăbuşit pe jos. Fără viaţă. Probabil că priveliştea cimitirului de sub troieni în perspectiva propriului sfârşit a fost prea mult pentru el.
Al doilea a dispărut Robin. Nici el n-a reuşit să se depărteze prea mult de sinistra „necropolă”, căzând într-o gaură adâncă acoperită de zăpadă. Şi acolo, jos, se aflau mai multe leşuri. Cum a putut fi acoperită gaura aceea cu zăpadă? Cercetând mai atent locul, ceilalţi au găsit un strat de crengi peste care s-a depus neaua. Un strat de crengi care nici el n-a putut ajunge întâmplător acolo. Ceea ce i-a alertat pe toţi, fiind foarte probabil să se afle în mijlocul şi al unor alte asemenea sinistre curse.
Al treilea a dispărut Don. Don chiar a dispărut! Rămaşi doar trei, au decis să părăsească cât mai repede acel loc macabru, chit că adâncitura ferită de vânt acţiona cu forţa unui magnet pentru orice rătăcit prin zăpada nesfârşită şi atât de agitată de rafalele ce nu conteneau nici o clipă. Păşeau cu cea mai mare grijă, înţepând cu câte o creangă zăpada, testând în felul acesta fiecare metru înainte de a-l călca. Când au ajuns destul de departe pentru a putea crede că au scăpat de cimitirul cu tărâmul posibilelor capcane, Don a trăit un puternic sentiment de descătuşare: fără să mai simtă furtuna, a început să chiuie şi să alerge ca un copil. Ravel şi Bimbo au încercat să-l tempereze, strigându-i că întotdeauna mai există posibilitatea şi a unor crăpături adânci acoperite de zăpadă, chiar şi fără să fi fost opera unor mâini criminale. Dar Don parcă şi-a ieşit din minţi: chiuind şi alergând ca un bezmetic, asemenea unui câine scăpat din lesă, ar fi putut declanşa oricând şi o avalanşă. Aşa că, în timp ce Don se îndepărta de neoprit, Ravel şi Bimbo au continuat să se deplaseze prudent. Don se îndepărtă până ce nu l-au mai zărit. Şi nu l-am mai zărit niciodată.
„Parcă am trăi <Cei zece negrii mititei>, a mormăit Bimbo, fără să ştie cât adevăr spunea. Bimbo era dependent de medicamentele de care nu se despărţea niciodată, Când îşi administra doza zilnică se simţea bine, chiar foarte bine. „Mă, tu nu iei decât nişte energizante!”, îl luau ceilalţi peste picior. Doar că nu era nici pe departe aşa. Bimbo a intrat în panică după ce a constat că, după ce a mâncat câţiva dintre biscuiţii găsiţi în „cimitir” şi şi-a luat doza zilnică de leacuri, şi-a uitat trusa acolo. O panică pe deplin justificată, după cum s-a dovedit foarte curând. Ravel realiză că dacă se întorc, s-ar putea să-l piardă definitiv pe Don (ceea ce s-a şi întâmplat). Dar nici nu putea să-l lase pe Bimbo singur, aşa că a decis să se întoarcă şi el. Numai că n-au mai găsit „locul blestemat”. „Acum ne-am rătăcit şi mai definitiv” se tânguia Bimbo. „Mai definitiv decât ce?”.
N-au mai găsit „locul blestemat”, n-au mai găsit trusa cu medicamente şi, după doar două zile, Bimbo a început să aibă halucinaţii, să fie cuprins de spasme şi lui Ravel nu i-a mai rămas decât să-i vegheze ultimele ore. De ajutat nu l-a putut ajuta, însă măcar l-a ferit de spaima de a fi singur, de a fi părăsit…, „de a muri abandonat ca o sălbăticiune”…
Ravel, rătăcit în Munţii Cobaltici, cu forţele tot mai scăzute, singur, cutreiera de patru zile un deşert de zăpadă pe o porţiune de teren ce n-o putea regăsi nicicum pe hartă. Între timp, îşi bătea capul să-şi amintească de „Cei zece negrii mititei” şi nu reuşi să-şi aducă aminte cum se termină povestea pentru ultimul „negru mititel”. „Îmi pierd şi eu judecata, asemenea bietului Bimbo” şi-a spus. Iar când a dat de cabana găsită ca printr-o nesperată minune divină, atunci când frigul, disperarea şi foamea păreau că-l vor învinge, a crezut că are şi el halucinaţii. Păi, ceea ce a găsit înăuntru nici nu putea fi realitate.
Ravel Blok n-a izbutit să-şi amintească cum se termină istoria „celui de-al zecelea negru mititel”, în schimb, pătruns în cabana găsită ca printr-o nesperată minune divină, a avut mai multe revelaţii, „amintiri” pe care nu ştia să le fi trăit în realitate. Şi-a „amintit” astfel de uimirile călătorilor Jean de Plano Carpini şi de cele ale lui Guillaume de Roubrouck plecaţi pe rând în veacul al XIII-lea creştin în căutarea Ţării Regelui Preot Ioan! De ce „îşi amintea” tocmai de Jean de Plano Carpini? De ce tocmai de Guillaume de Roubrouck? Ravel nu-şi amintea nici măcar să fi citit cărţile atât de des tipărite ale celor doi şi, totuşi, „privea” mongolii şi tătarii venind din orizontul deşertic, minunându-se la rândul lor de portul şi de obiectele europenilor. Din neverosimila cabană aflată în mijlocul deşertului de zăpadă, putea vedea afară, prin crăpăturile pereţilor de lemn, deşertul de nisip şi putea respira tot pe acolo căldura înăbuşitoare.
Totul devenise altfel şi Ravel, păstrând logica reminiscenţelor din propria sa experienţă anterioară, nu mai avea nici un dubiu că şi el, „ultimul negru mititel”, va împărtăşi acelaşi destin ca şi bietul Bimbo: temeri, apoi spaime, apoi indiferenţă şi la sfârşit, sfârşitul, adică neantul. Îndepărtându-se de peretele de la miazăzi, de unde venea dogoarea, se sprijini de peretele de la miazănoapte, de unde, printre crăpăturile scândurilor, intra gerul. Iar la mijlocul odăii se afla un pat cu baldachin şi acolo… acolo aerul era plăcut. Într-un colţ, un frigider conţinea provizii, iar o listă cu preţuri era afişată ca la orice hotel. Doar că Ravel Blok nu putu să înţeleagă nici limba în care era scrisă acea listă şi nu cunoştea nici în ce monedă era apreciată marfa. Insă asta nici nu l-a interesat în mod deosebit. La fel cum a înţeles că, dacă nu vrea s-o ia razna cu totul, nu are nici un rost să-şi pună întrebări nici despre locul unde a nimerit, nici despre cine administra acel loc, nici despre nimic.
După ce şi-a astâmpărat, după atâta foame, foamea, s-a trântit pe pat şi a aţipit instantaneu. Obişnuit cu primejdiile, lui, deprins să doarmă iepureşte în toate expediţiile la care participa, nu-i mai păsa de nici un pericol: „E limpede, a mai apucat să-şi spună, trăiesc ultimele ore ca şi bietul Bimbo: temeri, apoi spaime, apoi indiferenţă şi, la sfârşit, sfârşitul, adică neantul. Acum indiferenţa.” După care îl înghiţi un somn adânc. „Neantul?”.
Când se trezi, simţi iarăşi foame, mai mâncă o dată pe îndestulate şi, întins din nou pe pat, sesiză abia atunci că acoperişul baldachinului era dintr-un material străveziu prin care se vedea tavanul murdar de pete de umezeală. „Probabil că de aceea era nevoie de un astfel de acoperământ deasupra patului: pentru că tavanul nu e etanş.” Acesta a fost primul gând logic pe care l-a avut de când se afla în atât de neverosimilul adăpost. Primul gând logic, dar nu şi corect, după cum va afla puţin mai târziu… Când şi celelalte „gânduri logice” se vor dovedi greşite.
Ravel Blok a stat un timp nemăsurabil în neverosimila cabană aflată în mijlocul deşertului de zăpadă, de unde, prin crăpăturile scândurilor din peretele de la miazăzi te izbea dogoarea deşertului de nisip şi răzbăteau amintirile niciodată trăite ale avatarurilor şi uimirilor călătorilor Jean de Plano Carpini şi de cele ale lui Guillaume de Roubrouck, plecaţi pe rând, în veacul al XIII-lea creştin, în căutarea Ţării Preotului Ioan şi unde, prin crăpăturile scândurilor din peretele de la miazănoapte, pătrundea gerul. Aşa cum nu-şi putea aminti nimic despre cum se termină povestea „celui de al zecelea negru mititel”, nu-şi putea aminti nimic nici despre celebrii călători din vremurile de demult, trimişi de mai marii lumii creştine să-l găsească pe miticul Preot Rege Ioan, în speranţa de a forma cu el o alianţă a credincioşilor întru Hristos împotriva cumpliţilor năvălitori ce se scurgeau din Orient asemenea lavei dintr-un vulcan activ sau asemenea puroiului dintr-un carbuncul. Imaginile acelea fiind atât de vii, a trecut la peretele opus, sperând să-l poată depista în celălalt deşert, în deşertul de zăpadă, pe Don chiuind şi alergând ca un bezmetic, asemenea unui câine scăpat din lesă. Sau pe ticălosul ghid conducând, probabil, la moarte un alt grup de drumeţi ce habar n-au ce-i aşteaptă.
Ravel Blok merge de la un perete la celălalt. La miazăzi, totul pare, deocamdată, să se rezume la mirările băştinaşilor în legătură cu cei veniţi de departe şi la mirările acestora faţă de ceea ce îi întâmpină în drumul lor. Aşa şi în cazul lui Jean de Plano Carpini şi, puţin mai târziu, al lui Guillaume de Roubrouck (sau Ruysbroeck, sau Risbrok, sau Risbrűcke, sau Rűysbroeck, sau Rubruquis…, după cum e „botezat” acest călător în diferitele scrieri pe care Blok nu le-a parcurs niciodată. Şi, atunci, dintre atâţia călători celebri, despre care ştia mult mai mult, de ce „vede” şi-şi „aminteşte” tocmai de aceştia doi?) Băştinaşi şi veniţi nu încetează să se mire unii de alţii, dar măcar nu se omoară între ei. Doar de mirificul Imperiu Creştin al Preotului Ioan nu dau nici călătorii şi nu-l găseşte nici Ravel Blok. Aşa cum nu-i găseşte prin crăpăturile din peretele opus nici pe Don şi nici pe ghidul criminal. „Am asemenea speranţe şi vedenii poate fiindcă mi-e greu să suport de bunăvoie prea multă vreme arşiţa dintr-o parte şi, imediat apoi, gerul de dincolo. Şi la miazănoapte şi la miazăzi trăiesc oameni, dar nu într-o trecere atât de brutală de la cald la frig! Ori invers.”. Ravel Blok se bucură: parcă începe să gândească iarăşi cât de cât logic.
Ravel Blok a stat o vreme nemăsurabilă în neverosimila cabană aflată în mijlocul deşertului de zăpadă, unde nu era nici atât de frig ca în atât de periculoasa şi neprimitoarea trecătoare Lapitz din munţii Cobaltici şi nici atât de cald ca în ţinuturile străbătute de călătorii medievali în căutarea Ţării Preotului Ioan. Şi unde frigiderul din colţul încăperii se autoalimenta cu merinde în mod spontan. Cu timpul, s-a obişnuit să privească ore întregi prin crăpăturile scândurilor pereţilor fără a-i mai fi nici atât de frig la nord şi nici cumplit de cald la sud şi, chiar dacă, din confortul cabanei, nu i-a mai găsit nici pe Don şi nici pe ghidul criminal, a deprins în labirintul albului orbitor al zăpezii câteva grupuri de cutezători luptându-se cu vântul turbat şi cu troienele; şi i-a putut urmări şi pe nobilii călugări, ajunşi prin celălalt labirint, cel al stâncilor şi al nisipurilor, printre nestorieni şi mongoli în Marea Bulgariei între Urali şi Volga, apoi la Paskativ, în oraşul Vendal, la Karakatai, la sud de lacul Balhas şi i-a putut acompania şi pe malurile lacurilor Alkal, Ulungen şi Baikal. În neverosimila cabană aflată în mijlocul deşertului de zăpadă, Ravel Blok a avut parte de cea mai neaşteptată iniţiere. El, un mare negustor modern, obişnuit să citească GPS-ul şi să-şi ghideze viaţa după cele mai sofisticate aparate electronice, a pătruns în alte meleaguri şi în alte vremuri. Când nu se uita prin crăpăturile scândurilor, stătea culcat pe spate pe salteaua moale a patului maiestuos, dormea sau privea prin acoperişul baldachinului dintr-un material străveziu tavanul murdar de pete de umezeală. Treptat şi pe nesimţite, a început să priceapă atât înţelesul graiului călătorilor, cât şi cele ale diferiţilor băştinaşi întâlniţi succesiv, să descopere traseele ascunse pentru cei ce le priveau prea de aproape, să se descurce prin hăţişuri şi dune de nisip sau troiene de zăpadă, întrucât, după ce cerceta cu ochii prin crăpăturile scândurilor, descoperea prin acoperişul străveziu al baldachinului în petele de umezeală de pe tavan… hărţi. Şi a avut cele mai mari satisfacţii ale vieţii sale de negustor modern obişnuit cu cele mai sofisticate aparate, atunci când a reuşit să facă legătura dintre ceea ce i se înfăţişa concret în faţa ochilor – drumuri, oameni şi animale, câmpii, pâlcuri de verdeaţă şi păduri dese, caravane în mişcare şi aşezări ascunse în peisaj, călători obosiţi, războinici mărşăluind, tâlhari apăruţi ca din pământ, femei spălând pe malurile apelor, meseriaşi şi pescari -, a avut cele mai mari satisfacţii când a reuşit să facă legătura dintre toate cele văzute şi reprezentarea grafică a hârţii din petele de umezeală de pe tavan.
Ravel Blok a stat o vreme nemăsurabilă în neverosimila cabană aflată în mijlocul deşertului de zăpadă, unde nu era nici atât de frig ca în atât de periculoasa şi neprimitoarea trecătoare Lapitz din munţii Cobaltici şi nici atât de cald ca în ţinuturile străbătute de călătorii medievali în căutarea Ţării Preotului Ioan şi unde frigiderul din colţul încăperii se autoalimenta în mod spontan cu merinde. Se simţea bine acolo, mai ales din clipa când a priceput să nu trebuie să se întrebe despre proprietarul cabanei şi nici despre modul cum de avea tot timpul la dispoziţie mâncare şi băutură. Dar clipa care i-a oferit revelaţia ce i-a produs cea mai mare satisfacţie a fost atunci când, culcat pe spate pe patul uriaş, a descoperit într-una dintre petele de pe tavan harta în relief a Munţilor Cobaltici, harta în formatul pentru turişti primită de la agenţia din Lupla şi pe care a studiat-o în amănunţime, aşa cum a făcut întotdeauna înainte de a porni pe un drum parcurs pentru prima oară. Da, ceea ce a crezut iniţial a fi urma umezelii pătrunse prin tavan era de fapt o hartă extrem de fidelă a locului unde se afla. Adică nu a locului, ci a întregii regiuni. (A întregului mapamond, cum va constata mai târziu.) Astfel a putut recunoaşte micul oraş Lupla, de fapt o aşezare de doar câteva mii de locuitori, dar capăt de autostradă, de cale ferată şi port la ocean. La Lupla găseşti hoteluri la preţuri accesibile, sucursalele unor bănci, acces la internet, un post de televiziune care transmite nonstop informaţiile atât de utile despre facilităţile oferite celor în trecere, precum şi buletinul meteorologic necesar – vital! – pentru călători. Şi, desigur, se învecinau acolo, una lângă alta, numeroase firme turistice, întrucât Lupla nu este doar poarta trecătorii Lapitz, ci şi o staţiune alpină apreciată atât de iubitorii sporturilor de iarnă, cât şi de bolnavii veniţi aici la un sanatoriu celebru pentru cure la altitudine. Ravel nu trebui decât să-şi obişnuiască ochii cu „pata de umezeală” şi reuşi să deosebească toate acele puncte din Lupla, localitatea unde n-a zăbovit decât o singură zi şi pe care abia astfel a ajuns s-o cunoască mai bine. Mult mai bine.
N-a reuşit să se descurce mai departe până ce a căutat răspunsuri logice: de ce poate vedea prin crăpăturile pereţilor marea de zăpadă şi nisipurile deşerturilor orientale, de ce i s-au înfăţişat în faţa ochilor tocmai doi călători din evul mediu, călători despre care până atunci nici n-a ştiut că au existat, de ce îi poate urmări cu privirea pe aceia şi nu pe alţii. Abia cucerit de harta de deasupra capului, nu l-au mai preocupat asemenea întrebări şi a izbutit „să plece” din Lupla în trecătoarea Lapitz.
Abia când a încetat cu asemenea întrebări, a căutat şi a găsit drumul parcurs la indicaţia ticălosului ghid, precum şi refugiul de sub stâncă, unde moartea lui Luk s-a adăugat numeroaselor morţi ale celorlalte victime ale sinistrului criminal. Localizând acel punct pe harta din petele de umezeală de pe tavan, peste câteva zile a reuşit să recunoască, tot acolo, şi traseul urmat în continuare împreună cu Don şi cu Bimbo, apoi doar cu Bimbo şi, pe urmă, singur. Mai trebuia doar să găsească pe harta de pe tavan şi neverosimila cabană aflată în mijlocul deşertului de zăpadă. De o va găsi, şi-a spus, va afla şi pe unde să plece mai departe. Petele de pe tavan consemnau tot, chiar şi temperaturile, trebuia doar să înveţi s-o citeşti. (Asta deşi nu-i venea deloc să plece mai departe: unde se afla nu era nici frig şi nici cald, în vreme ce afară, într-o parte era groaznic de frig, iar în cealaltă parte era groaznic de cald. Iar frigiderul din colţ se autoalimenta fără încetare. Deocamdată, nu-i venea deloc să plece mai departe… Lista de preţuri de deasupra frigiderului, afişată ca în orice hotel, nici n-o pricepea, aşa cum nu cunoştea nici numele banilor de pe ea, aşa că s-a decis să nu-i dea importanţă: dacă nu-şi putea explica nicicum felul cum se autoaprovizionează frigiderul singur, însă era dependent de acele produse, atunci n-avea rost să-şi mai pună şi alte întrebări. Neverosimila cabană l-a învăţat că nu trebuie să caute o logică într-o altă ordine, unde oricum nu are – încă? – acces.)
Nu-i venea deloc să plece mai departe, mai ales că-l pasiona tot mai mult să descifreze incredibila hartă, aşa că, până una-alta, căută ieşirea din labirintul trecătorii Lapitz. O găsi şi, mai mult decât atât, întâlni pe traseu şi diferiţii drumeţi, unii mergând pe drumul bun, alţii rătăciţi fără speranţă de a mai scăpa vreodată din câte o potecă înfundată ori dintr-o cărare ce se învârtea în cerc. (Dar aceia nu-şi dădeau seama că bat pasul pe loc întrucât decorul se schimba continuu din pricina vântului ce muta neîncetat troienele dintr-un nimic într-alt nimic.) Ravel stătea întins pe pat şi urmărea toate acestea ca pe un film 3D, aşa cum a văzut el pentru prima oară la un cinematograf din Amsterdam, iar, dacă mişca doar puţin capul într-o parte ori în cealaltă, îi apăreau pe hartă alte secvenţe, din alte locuri, cu alţii figuranţi.
După o vreme, şi-a dat seama că scenariile diferite nu făceau decât să-l deruteze, aşa că se strădui să rămână doar la imagini din trecătoarea Lapitz din Munţii Cobaltici şi, pentru a-şi mai odihni privirea, la traseele orientale ale călugărilor din veacul al XIII-lea. Asta pentru că a observat că privind prea mult un singur peisaj, ochii îi oboseau, începeau să lăcrimeze şi imaginile se înceţoşau tot mai tare. De aceea, nu se impacienta nici când priveliştile îi scăpau de sub control şi, probabil fiindcă şi-a schimbat abia perceptibil poziţia, îi apăreau în câmpul vizual cu totul alte ţinuturi cu alte personaje. S-a întâmplat chiar să dea peste localităţi pe unde chiar a fost aievea ori peste nişte figuri istorice celebre din diferite perioade. Harta era tot mai clară, pe măsură ce se deprindea cu ea şi părea să cuprindă în amănunte tot mapamondul. Însă nu zăbovea prea mult aiurea şi se întorcea la cele două „filme” de la început: la trecătoarea Lapitz şi la deşerturile orientale de demult.
„Este ca un fel de „google maps” şi-a spus Ravel, iar harta parcă l-a auzit şi a redevenit un simplu grup de pete pe tavan. S-a transformat iarăşi în hartă abia când Ravel a convenit că aplicaţia „google maps” nu prezintă decât peisajele brute din momentul când au fost filmate, pe când petele de umezeală de pe tavan, redevenite hărţi, oferă nu doar decorul, ci şi dinamica acţiunii cu personajele din diferite perioade. De ce din anumite perioade? Iarăşi întrebări? În neverosimila cabană, găsită ca printr-o nesperată minune divină, întrebările îşi primesc – dacă îşi primesc… – răspunsurile doar treptat.
Aşa că după ce mai cutreieră ţinuturi şi timpuri, fu uimit cât de simplu este totul văzut sus pe harta de pe tavan şi trăi satisfacţiile cele mai mari ale vieţii sale când hoinărea prin clipa ce-i oferea revelaţii ce parcă deschid taine din amintiri de mult pierdute. Parcă? Priveliştile ce i se ofereau prin crăpăturile scândurilor pereţilor cabanei îl făceau să cunoască personal lume şi locuri pe care nici un călător atât de umblat ca el nu le-ar fi putut întâlni în viaţa limitată a unui om. Apoi, harta din petele de umezeală de pe tavan îl dădea posibilitatea de a verifica, de a localiza şi de a face conexiunile a tot ce a văzut. Era o trăire copleşitoare aceasta, o cu totul altă percepere a lucrurilor, un alt ritm de asimilare, o viziune diferită. (Printre altele, Ravel şi-a dat seama de ce nu mai au rost, de ce mai mult îl încurcau întrebările aduse „de afară”.)
Brusc, Ravel Blok simţi că, dacă va mai întârzia în neverosimila cabană găsită ca printr-o nesperată minune divină, nu va mai avea puterea de a o părăsi nicicând. Or el, negustor de mare succes dintr-un timp definit, cu o familie de care îi era tot mai dor, posesor al unor obiecte de care îi era, de asemenea, tot mai dor, cu nişte tabieturi acolo/ dincolo pe care era pe punctul de a le pierde definitiv, avu brusc sentimentul că dacă va mai întârzia în neverosimila cabană găsită ca printr-o nesperată minune divină, va pierde viaţa logică, singura viaţă de care era şi mai este conştient.
Aşa că se scutură, căută pe harta de pe tavan calea cea mai sigură şi cea mai scurtă de ieşire din Trecătoarea Lapitz, îşi luă rucsacul şi câteva merinde din frigider şi… Şi se întreabă dacă nu cumva, odată ieşit în viforul de afară, conştiinţa drumului arătat de hartă va dispare. Şi dacă nu cumva va trebui să dea socoteală, ca la orice plecare dintr-un hotel, pentru cele consumate din frigider. Şi dacă… dacă totul n-a fost decât o halucinaţie asemenea halucinaţiilor trăite de Bimbo în drumul spre neant.
