TRĂIRILE MALEFICE (29)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Strălucirea perfectă a diamantului

Un gard ce împrejmuieşte un zid! Zidul s-a dărâmat în mai multe locuri şi ar fi trebuit reparat. În loc de aceasta, s-a găsit soluţia gardului. De altfel, totul nu este decât convenţie: zidul nu mai e de mult menit să apere aşezarea de duşmani.

Înăuntrul fortificaţiilor se află străzile, pieţele, parcul şi terenul de sport. Totul înghesuit, întrucât ruinele zidului strâng asemenea unui corset prea strâmt corpul localităţii ce a continuat să se mai dezvolte. După mai multe convulsii, oraşul s-a împăcat cu soarta: n-a mai crescut.

În biblioteca-muzeu, se află o carte cu limba de mult depăşită, pe care până şi localnicii, vorbitori ai unui grai ce nu s-a păstrat mai nicăieri, abia de-i mai înţeleg prin deducţii sensul. În acel op există şi un capitol despre corectitudine. Aforismele ce-l compun nu sunt decât simple cugetări şi nu au coerenţa unei legi morale. Textul a devenit şi ilizibil, în cea mai mare parte a sa, iar munca de descifrare este dificilă, însă oferă numeroase surprize. Într-o zi, se va putea cunoaşte şi acest capitol în totalitate, chiar dacă unele accepţiuni s-au schimbat.

Dar munca a început. Iată ce a fost descifrat, până acum:

„…

27. Poate cineva oferi la nesfârşit cadouri? Să răspunzi întotdeauna la întrebări cinstit în întregime, ca şi cum ar trebui să le faci mereu daruri celorlalţi!

28. Minciuna este dăunătoare întotdeauna. Adevărul doar atunci când nu slujeşte adevărului.

…

37. Complet este ceea ce face adevărul rotund. Asperităţile contrazic adevărul.”

Oraşul se mândreşte cu o istorie milenară, cu ruine încărcate de semnificaţii, cu monede proprii şi, mai ales, cu legende ce îi atestă o viaţă înfloritoare încă înaintea certei ocupaţii romane. Rujn an Zweeg, astăzi o aşezare despre care se spune că ar mai avea trei mii cinci sute de locuitori, îşi trăieşte din plin doar trecutul. Nu mai mare decât un sat, localitatea vieţuieşte asemenea acelor domnişoare bătrâne provenite din familii acoperite de glorii uitate, vieţuind doar pentru vremurile ce s-au dus şi aproape confundându-se ele însele cu legenda. Uşor aeriene, total neorientate în actualitatea care nici măcar nu le interesează prea mult, devenite parcă şi ele elemente ale acelor mituri aflate de cei din jur tot din gura lor, elemente de mituri care, poate de aceea, de multe ori se şi confundă cu naratoarele, împrăştiind în jur un miros de vechi, un miros incert, pe care oamenii, din comoditate, s-au obişnuit să-l numească iz de putregai, însă care n-ar fi exclus să fie tocmai o prelungire în timp a unor parfumuri azi necunoscute; aceste domnişoare bătrâne sunt acceptate drept nişte ciudăţenii şi termină adesea cu totul abandonate lumii de unde au venit şi unde, întorcându-se, nu mai pot fi urmate de înţelegerea contemporanilor. Rujn an Zweeg este şi un fost castru roman, şi un fost oraş liber regesc, şi o fostă redută împotriva oricărei intervenţii străine, şi o fostă reşedinţă temporară a unui duce de Orania rănit şi fugărit, unde refugiatul a găsit locul ideal să-şi oblojească rănile pentru a se putea întoarce la luptă – spre a învinge; Rujn an Zweeg a fost şi un mic stat în stat imposibil vreodată de anexat, alipit, confederat, căutându-şi şi găsindu-şi întotdeauna alianţele izbăvitoare; Rujn an Zweeg s-a numit în veacul al XVII-lea „frate mai mic, dar cu puteri şi drepturi egale în ceea ce privesc privilegiile şi obligaţiile comune” al însuşi Leului Britanic, pentru ca, în acelaşi timp, să se autoproclame şi protector al regilor Poloniei, după ce unul dintre suveranii acelei ţări, pierzându-şi temporar coroana, şi-a găsit şi el, pentru o iarnă, refugiul la Rujn an Zweeg.

Pe vremuri, localitatea mai fusese celebră şi pentru apele ei tămăduitoare, recomandate pentru orice fel de afecţiuni ale trupului şi ale sufletului, lăudată în aceeaşi măsură de medici şi de vraci. Izvoarele i-au devenit notorii. Şi puterile cu care investise legenda apele erau nemăsurate: băile, se afirma, erau bune pentru întremarea fizică şi psihică, pentru vindecarea bolilor şi pentru liniştirea durerilor, şi erau folositoare şi pentru călirea voinţei, a puterii de discernământ, şi nu stricau defel nici măririi şanselor de a dobândi succese de tot felul, în funcţie de ambiţiile celor ce soseau aici la tratament. Altfel cum ar fi putut acel duce de Orania să scape de urmărirea unei armate de câteva mii de mercenari, el, cel rănit şi însoţit doar de doi slujitori? Şi nu numai că a scăpat, dar a şi revenit învingător în arena politică. Sau cum ar fi reuşit acel rege polonez – nevoit să caute în cea mai mare grabă drumul exilului – să se pomenească brusc cu o delegaţie de nobili veniţi să-l cheme înapoi la rang şi demnităţi? Izvoarele tămăduitoare de la Rujn an Zweeg i-au prelungit oraşului nu numai istoria, ci l-au păstrat şi în conştiinţa publică. Apoi, prin secolul al XIX-lea, treptat, apa a încetat să mai izvorască din locurile ştiute. Şi odată cu izvoarele a secat şi faima oraşului.

Locuitorii, cei puţini rămaşi, lipsiţi de şosea şi de cale ferată, lipsiţi chiar şi de curent electric, refuzând cu încăpăţânare orice schimbare, s-au izolat tot mai mult de lume, trăind după propriul lor ritm, după vechile lor legi, fremătând la evenimentele pe care le consemnau conştiincioşi în propriul lor ziar ce apărea zilnic de peste două sute de ani. Cei trei mii cinci sute locuitori nu mai sunt de mult trei mii cinci sute, poate nu mai numără nici trei mii de suflete, poate nici două mii. Anual mai pleacă de aici câţiva tineri, niciodată prea mulţi, în curând nu va mai avea cine să plece. Oficialităţile îi lasă în plata Domnului: cui să-i mai treacă paşii şi cui să-i mai pese de acele locuri izolate?

Ziarul local consemnează cu osârdie tot ce se întâmplă important: naşterile, nunţile, botezurile şi decesele sunt evenimente de seamă, micile certuri între vecini trezesc articole de opinie, sfaturile gospodăreşti, privind atât agricultura, cât şi meşteşugurile, dau conţinut unor rubrici zilnice. Nu lipsesc nici evocările trecutului glorios, biografiile elogioase ale cetăţenilor locului, croitori ori tâmplari, nemaivorbind despre cele ale intelectualilor, oameni care au fost la studii şi s-au întors la Rujn an Zweeg de parcă nici n-ar fi plecat vreodată, acomodând ştiinţa dobândită la tradiţiile şi la posibilităţile de acasă. Medicul folosea în tratamente mai ales apa din firişoarele ce se mai prelingeau câteodată din două izvoare, apă strânsă cu mare grijă şi păstrată pentru nevoie. Nu erau ignorate nici plantele pe care farmacistul se pricepea să le culeagă şi să le prepare după tratate scrise cu veacuri în urmă la Rujn an Zweeg, însă erau folosite şi medicamente în cutii cu inscripţiile firmelor moderne, leacuri achiziţionate din oraşele din jur. Profesorii îi învăţau pe copii citirea, scrierea, aritmetica şi celelalte ştiinţe, însă cel puţin două ore pe zi se discuta istoria locală. Judecătorul studiase dreptul, cunoştea legile ţării, avea grijă ca, dacă vreodată ar interveni un diferend cu străini, să-şi poată îndruma concetăţenii; însă pricinile locale erau judecate doar după „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg”, codex întocmit în 1488, manuscrisul original aflându-se la loc de cinste în biblioteca-muzeu, iar exemplarele de mai târziu, tipărite în numeroase ediţii succesive, erau întotdeauna adăugite, dar aproape deloc modificate. Şi aşa pricinile erau puţine şi judecătorul nu prea avea de lucru. Rarele procese erau comentate cu mult lux de amănunte în ziarul local, acelaşi ziar care despre cel de al doilea război mondial a dat în total trei ştiri: prima, la două zile după izbucnirea conflagraţiei, a doua în 1943, într-o singură frază („Înştiinţăm, de asemenea, pe onoraţii noştri cititori că, în lume, războiul continuă, pricinuind nenumărate victime umane şi pagube materiale”), iar a treia prin… 1948, când stimatul public a fost informat că în numeroase ţări, cetăţenii sunt obligaţi să muncească din greu pentru a reclădi oraşele distruse în bombardamentele crâncenelor bătălii ale războiului care, iată, a luat sfârşit.

Una dintre mândriile acestui loc este că „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” e atât de bine întocmită, încât nu există delict care să nu fie stipulat şi nici pedeapsă care să nu vină în deplină concordanţă cu fapta respectivă. Şi pentru că, se ştie, nu există crimă fără o lege care s-o condamne, codul local este deosebit de cuprinzător, prevenind – se credea – orice faptă reprobabilă, încadrând-o perfect într-un paragraf anume ori într-un amendament. Aceste amendamente, de altfel, stârnesc ambiţiile juriştilor şi fiecare generaţie se străduieşte să mai găsească un amănunt, un ceva cu care să cizeleze codexul atât de perfect, ştiind fiecare jurist că orice contribuţie îi va purta pentru vecie numele. Despre „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” se spune adesea că este asemenea unui diamant cioplit, timp de veacuri, de zeci şi zeci de mâini pricepute. Că este perfectă. Şi, drept consecinţă firească, se bucură de o autoritate pe măsură.

La biblioteca-muzeu, unde sunt adăpostite şi arhivele oraşului, se găseşte şi colecţia ziarului local de la primul şi până la cel mai recent număr. Dar mapele respective sunt cercetate rar: nu există casă în care să nu se păstreze exemplare ale unor perioade de apariţie şi, în primul rând, ediţiile ce povestesc despre marile întâmplări mici ale familiilor respective.

Municipalitatea a creat un premiu special pentru cetăţenii merituoşi ale căror fapte ajută la perpetuarea memoriei oraşului. Fericiţii câştigători au fost recrutaţi din cele mai diferite pături sociale: un negustor ce a aruncat pe piaţă celebrele servicii de apă Rujn an Zweeg, un campion profesionist de box care a dus în lumea largă faima localităţii sale natale. Prin 1930, un tânăr profesor de istorie, cea mai îndreptăţită speranţă a intelectualităţii locale, a început să lucreze la o cronică a oraşului liber din care se trăgea. Bărbat ambiţios, tânărul dascăl s-a ridicat prin puteri proprii şi nimeni nu se îndoia că premiul special îi va fi atribuit imediat ce-şi va fi terminat lucrarea. De neînţeles părea doar cum de nu s-a întocmit până atunci o istorie locală – o scăpare pe cât de neaşteptată, pe atât de inexplicabilă.

Cu ocazia documentării sale la biblioteca-muzeu, profesorul a identificat un sacrilegiu: în mapele prăfuite ale sfârşitului secolului al XIX-lea, cineva a intrat cu foarfecele în ziare, decupând anumite articole. Bibliotecarul-arhivar, moştenitorul ereditar al acestei funcţii atât de importante, n-a putut da explicaţii satisfăcătoare. Autorităţile au instituit o anchetă, însă aceasta s-a dovedit în curând neputincioasă.

Atunci, profesorul a pornit de la premisa că acela care a maltratat colecţia a urmărit o anumită serie de articole, un subiect comun tuturor materialelor lipsă. Aşa că a început să caute printre ziarele păstrate de particulari. Însă anul 1883, precum şi următorul, lipseau de acum aproape cu desăvârşire pretutindeni, iar numerele găsite nu s-au păstrat intacte nici în colecţia oficială. Mai rămânea o singură sursă: titlurile lipite în albumele pe care fiecare casă le tezauriza cu maximă grijă, textele în legătură cu propriile familii. Comparând acele albume cu ziarele existente, au putut, până la urmă, să fie descoperite patru articole ce nu se mai găseau în colecţia păstrată în biblioteca-muzeu. Dar ce legătură să fie între comemorarea morţii unui staroste de brutari, munca desfăşurată la şcoală de noul învăţător, rezultatele finale ale concursului de trântă şi recomandările medicului privind dieta sugarului în anotimpul rece? Întrebarea care se punea se referea la conţinutul celor scrise pe contrapaginile articolelor păstrate de descendenţii brutarului, ai învăţătorului, ai campionului de trântă şi ai medicului. Însă nici una dintre cele patru familii solicitate nu era dispusă să-şi dezmembreze relicvele, riscând să distrugă amintiri de nerecuperat după primejdioasa acţiune de dezlipire a vechilor foi de ziar de pe cartoanele frumos ornate pe care au fost fixate cu grijă şi pentru vecie cu atâtea decenii în urmă – dovezi ale trecerii prin lume ale strămoşilor. Ale strămoşilor lor! Nici un cetăţean al Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg n-ar putea pretinde unui concetăţean un asemenea sacrilegiu¹. Dar aceeaşi mentalitate silea oamenii să încurajeze cu orice preţ cercetările. Aşa că, după lungi tratative şi după ce, în prealabil, documentele au fost, pentru orice eventualitate, fotografiate, cele patru articole au fost desprinse de pe suportul pe care se odihniseră atâta amar de vreme².

Şi, într-adevăr, ceea ce scria pe verso se lega: era vorba despre reportajele unui anume proces. Cronologia articolelor se putea deduce fără greutate (de altfel, contrapagina era datată cu grijă în albume), dar devenise la fel de evident că evenimentul respectiv se bucurase de mai mult de patru urmări.

Dezbaterile din anul 1883 s-au ocupat de o cauză pe care juriştii acelui timp n-au reuşit s-o încadreze într-un delict anume. Din articolele recuperate, se putea reţine că un duel aprig a angajat acuzarea – care a cerut pedepsirea unui oarecare Jan Haan – cu apărarea – care a pretins cu încăpăţânare ca procurorul să identifice articolul din „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” în care s-ar încadra vina împricinatului. Ziaristul care a semnat articolele (şi care în viaţa particulară era farmacist) se întreba, pe bună dreptate, ce se va alege cu echitatea dacă procurorul nu va fi capabil să-l prindă într-un anumit paragraf pe Jan Haan: vina pentru care acesta a fost inculpat nu se putea desprinde din textele articolelor atât de greu recuperate, de trei ori apărând, totuşi, în relatare cuvântul „crimă”, fiind menţionată de două ori şi expresia „victima minoră”.

Arhivele separate ale tribunalului, au relevat lacune identice în registrele anilor 1893/4. Totuşi, la Starea Civilă se află înregistrat un Jan Haan născut la 1 iunie 1859 şi tot la Starea Civilă se găseşte şi originalul Certificatului de căsătorie al aceluiaşi, în anul 1887, cu Fredercike Rep. Mai departe, se poate afla că din această unire au provenit trei copii: o fetiţă, Klara-Maria, în 1889 şi doi băieţi, Josef-Bruno, în 1892 şi Dan(iel) Adam în 1994. Aşadar, trebuiau căutaţi în lumea mare cei trei descendenţi ori descendenţii descendenţilor.

Profesorul de istorie, înarmat cu zelul şi cu răbdarea sa atât de lăudate de toată lumea, îşi continuă munca şi la S.G.F.C.a.O.L.R.R.a.Z (Societatea Generală a Foştilor Cetăţeni ai Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg), unde arbori genealogici complicaţi, precum şi fişe la zi, puteau realiza oricând un pod spre cei plecaţi. Josef-Bruno a căzut în primul război mondial, Dan Adam a dispărut în condiţii neelucidate, însă Klara-Maria mai trăia. Profesorul s-a pus pe scris scrisori.

Răspunsurile s-au lăsat aşteptate. Apoi s-a dovedit că mai exista un frate, un fiu născut după plecarea părinţilor din Rujn an Zweeg. Neobositul profesor s-a pregătit să-l caute şi să-l contacteze personal. Însă în seara de dinaintea zilei în care voise să plece, fu invitat la primar. Când a intrat în aceeaşi odaie ce le servise drept birou şi primarilor veacurilor trecute şi unde doar telefonul era încă singurul obiect nou, de faţă se mai aflau judecătorul şi bibliotecarul-arhivar surdomut.

– Domnilor, se face iarăşi toamnă, spuse primarul, în timp ce se aşezau cu toţii în jurul mesei de consiliu. Lumânările clipeau înşelător şi încăperea părea că-şi schimbă mereu dimensiunile. (Exista şi o opinie, tot mai fermă, mai ales printre tineri, de a se introduce curentul electric şi în locurile publice, după ce a fost racordată la reţea doar sala unde a avut loc fotocopierea preţioaselor mărturii ale trecutului. Şi, într-adevăr, încă înaintea declanşării celui de al doilea război mondial, se înfăptui evenimentul şi – aproape – întreaga localitate a fost legată de reţeaua de înaltă tensiune.) În anul acesta ar trebui să decernăm premiul, mai zise primarul. Figuri cioplite în lemn pâlpâiau pe lângă pereţi. Unde aţi ajuns cu lucrarea dumneavoastră?

– Istoria Oraşului Liber Regal Ruhn an Zweeg nu se poate scrie într-o singură noapte!

– Aşa-i, aprobă judecătorul.

– Am pierdut multă vreme cu investigarea procesului acela. Mâine voi pleca să stau de vorbă cu fiul lui Jan Haan.

– Nu e nevoie, se auzi iar vocea primarului şi tânărul profesor avu impresia că, din semiîntuneric, au vorbit figurile de lemn.

– Cum, vă rog?

– Nu veţi afla nimic de la acel om.

– La fel cum nu veţi afla nimic nici de la alţi oameni, completă judecătorul.

„Cine ştie câte taine ascunde această încăpere, gândi profesorul. Şi câte taine ascund casele din Rujn an Zweeg… Dacă am considera neînsemnate aceste taine îngropate pentru totdeauna, dacă am trece nepăsători pe lângă ele, ar trebui totuşi să fixăm o limită la care să considerăm un secret că devine important. Nimic mai periculos decât o asemenea limită!” Dar cu voce tare n-a spus decât că el intenţionează să scrie o istorie exhaustivă a locurilor sale natale.

Primarul aprobă grav:

– Foarte bine. Aşa şi trebuie!

– De aceea ar fi necesar să ştiu tot ceea ce priveşte aceste locuri.

– Tot?! Cine să mai ştie astăzi tot ce s-a petrecut aici în atâta amar de vreme?

– Ce s-a petrecut în procesul acela, când s-a judecat o crimă care…

– Te referi la procesul lui Jan Haan? De ce susţii că ar fi fost vorba despre o crimă?

– Am aflat că un copil a murit de pe urma celor întâmplate atunci.

– Nu orice moarte este urmarea unei crime.

– În fond, de ce vă interesează un proces de mult uitat, un proces ce practic nici n-a avut loc? se interesă şi judecătorul.

– De ce mă interesează?! Pentru că omul de ştiinţă trebuie să afle.

– Nici omul de ştiinţă nu trebuie să afle lucruri dăunătoare! Mai ales el nu…

„Bine, gândi profesorul, nu voi pleca să-l întâlnesc pe cel de al doilea fiu al lui Jan Haan. Dar, dacă urmezi un fir logic, lucrurile ies la lumină de la sine” şi întrebă:

– S-a dovedit chiar atât de dăunătoare povestea aceea?

– Uite, admise judecătorul, am să-ţi povestesc.

– Nu ştiu dacă e bine, se impacientă primarul.

Bibliotecarul-arhivar tăcea. El era surdomut.

– Ştiu eu ce şi cât să spun! Ăăăă… Jan Haan a fost acuzat de… de ceva. De fapt, nici n-a fost acuzat. El nici n-ar fi putut fi condamnat pentru că în „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” nu exista un paragraf care să stipuleze fapta săvârşită de dânsul.

– Şi, atunci?

– Înseamnă că Jan Haan n-a săvârşit nici un delict, în măsură ce legea nu l-a prevăzut ca atare.

– Păi, a murit un copil! Totuşi,…

– Da, a murit. A fost un accident cu totul şi cu totul regretabil. Însă – încă o dată! -, legea nu a prevăzut vinovăţia lui Haan.

– Cum?! Şi dacă s-ar repeta azi?…

– Între timp, a fost creat un amendament corespunzător. Astăzi Jan Haan ar fi condamnat cu toată severitatea.

– Asta înseamnă că acum puteţi să-mi dezvăluiţi fapta lui.

– Nu. Nu putem.

– Păi, acum delictul, fiind consemnat de lege, a devenit cu adevărat un delict şi, pe viitor, ar fi pedepsit ca atare.

– Da, dar de se creează un precedent…

– „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” e perfectă, asemenea unui diamant. Nimeni n-are voie să se îndoiască de acest lucru, completă primarul.

– Dumneata ai tăiat articolele cu cazul Jan Haan? îl întrebă profesorul pe bibliotecarul-arhivar.

Dar bibliotecarul-arhivar tăcea. El era surdo-mut.

– Din cele mai vechi timpuri, există un principiu juridic după care nu există proces, dacă nu există plângere. Plângerea este mai importantă decât delictul însuşi în punerea pe rol a unei cauze. De aceea, o lege perfectă trebuie să stipuleze şi să aprecieze fiecare delict posibil, îl învăţă judecătorul pe tânărul şi atât de dotatul profesor.

– Dacă plângerea lipseşte nu există proces! întări primarul.

– Iar fără proces nu există justiţie!

– Legea oraşului nostru este perfectă ca un diamant. Ea nu cunoaşte situaţii neprevăzute.

Din nou, profesorul avu senzaţia că de pe margini, din penumbră, figurile de lemn erau cele ce au vorbit.

– Şi dacă eu aş săvârşi, totuşi, o faptă abominabilă şi aceasta nu s-ar încadra în nici un paragraf al „Legii Oraşului Liber Regal Rujn an Zweeg”?

– Nici chiar aşa să n-o luăm! Legea noastră este foarte bună şi cuprinzătoare. Şansa de a se întâmpla ceea ce spui dumneata este de una la un milion.

– Mai mică! preciză primarul.

– Nu există pericolul ca o asemenea faptă să fie săvârşită.

– Şi dacă, totuşi?

– Am avea grijă ca mai degrabă să nu exişti dumneata, decât să se mai repete un proces dezastruos ca acela din… ca acela… ca acela care nici n-a avut loc!

Profesorul s-a dedicat în întregime lucrării sale fundamentale. Este adevărat, avea şi o situaţie materială excelentă. Vila sa a devenit, în curând, cea mai elegantă clădire din oraş, prima în care s-a aprins lumina electrică. De unde brusca prosperitate a tânărului savant? Iată o întrebare pe care, iniţial, nu şi-au pus-o decât răuvoitorii. Invidioşii şi rataţii… Trei procese ce i-au fost intentate succesiv prin anii ´30 s-au stins înainte de a ajunge în dezbatere: le lipsea motivaţia juridică. Aşa că a devenit cu totul neplăcut să discuţi acest subiect. Nu-l discuta nimeni, că doar nu era să pună un semn al întrebării la „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg”!

Lucrarea pentru care a primit bătrânul profesor Marele premiu al Oraşului Liber Regal Rujn an Zweeg se intitulează „Istoria generală”. În concepţia savantului – care şi-a dedicat întreaga viaţă acestei opere monumentale în douăzeci şi trei volume şi patru anexe, fiecare ciob poartă în sine întregul, fiecare clipă rezumă eternitatea, fiecare loc trădează lumea toată. Rujn an Zweeg, potrivit acestei doctrine, tocmai fiindcă are un trecut de excepţie, conţine în biografia sa exemplară faptele semnificative ale istoriei universale. (Între timp, din vechiul op fondator al oraşului-cetate Rujn an Zweeg, Comisia Specială pentru Descifrarea Cărţii a reuşit să se mai să mai scoată la lumină un paragraf: „41. Nimic nu este complet, dacă nu conţine şi contradicţii. Nu excepţia redă cel mai evident semnificativul?”)

Opera profesorului este exhaustivă: nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost uitat, nimic din ceea ce s-a petrecut aievea nu a rămas fără ecou în viaţa oraşului şi a locuitorilor săi. Istoria nu reprezintă decât o serie de întrebări şi de răspunsuri. (Cioburile reflectă într-adevăr întregul: este un fapt notoriu că vechea „Lege a Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” este exhaustivă şi ea. Şi nu reprezintă această mare cartă o frântură din vastele preocupări ale Istoriei generale?)

Nu documentarea extraordinară este cea ce surprinde în această operă de o viaţă, ci punerea problemei: citind Istoria generală, ai impresia că parcurgi tot ce s-a scris până la tine, iar datorită faptului că opera a fost sistematizată deosebit de riguros pe capitole şi paragrafe, nu există temă care să te preocupe şi pe care, căutând-o în monumentala lucrare, să n-o găseşti elucidată chiar şi atunci când, aparent, nu există nici o legătură între ea, între respectiva problemă, şi Oraşul Liber Regal Rujn an Zweeg. Important este doar să ştii unde să cauţi şi cum să citeşti.

Mai mult: fiecare volum constituie un întreg. Fiecare capitol al fiecărui volum, de asemenea. Fiecare propoziţie se prezintă asemenea unui diamant bine şlefuit. Nimic nu-i lipseşte. Un concurs special a propus găsirea unor aspecte necuprinse în carte. Premiile promise – deloc de lepădat – n-au putut fi deocamdată onorate, dovedind astfel, încă o dată, valoarea deosebită a Istoriei generale. Puţinii idealişti, sperând şi azi, în mod utopic, să obţină premiile, nu contenesc să frecventeze biblioteca-arhivă-muzeu, fosta bibliotecă-muzeu. Materialul de cercetat este complet şi le stă întru totul la dispoziţie. (Micile omisiuni nu fac decât să elimine asperităţile.) Bibliotecarul-arhivar surdomut (moştenitorul ereditar al funcţiei şi al deficienţei) se află tot timpul la datorie.