În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Doar tablourile n-au putut să priceapă nimic. În primul rând, de ce a trebuit să le strice un paznic jocul lor din fiecare noapte, distrugând o pânză şi punându-şi întreaga carieră în joc? De ce nu l-a lăsat pe călugăr să-şi descarce arbaleta la fel ca în fiecare seară? De ce le-a împiedicat să-şi trăiască pentru o noapte viaţa lor, cu morţii lor, cu nebunii lor? De ce s-a băgat într-un lucru pe care şi aşa nu l-a putut înţelege – nici măcar concepe – şi care se repetă de când lumea? Când se ştie că tablourile au universul lor ascuns, departe de privirile noastre, iar agitaţia care domneşte prin sălile unde sunt expuse capodoperele, după închiderea muzeelor, nu este lipsită de aventură?…
Refuzul
Poarta. O poartă din metal masiv, de pe care te priveşte un cap străvechi şi ciuntit, ce poate să fi fost odată dragon, sau leu, sau zmeu, sau poate doar un om cu barbă. Contururile s-au şters de bătrâneţe şi permit mai multe interpretări. Însă pe dinăuntru, din figura aceasta din care pe dinafară n-a mai rămas decât un ciot – pe dinăuntru zic – s-a păstrat, poate, dragonul, poate, leul sau, poate, zmeul. Sau, poate, toţi ăştia la un loc.
Din ceea ce a fost odată o gură, iese un inel gros. Vizitatorul vine, apucă de cercul masiv, îl ridică şi-l lasă să cadă înapoi cu zgomot. Atunci dragonul se înfioară, leul rage şi zmeul geme. (Depinde cât de tare smuceşti de inel şi cu câtă putere îl izbeşti de poartă.) După ce s-a liniştit zgomotul, aştepţi. Stai în faţa matahalei din fier, îi urmăreşti desenele, la început indiferent, apoi, fiindcă aşteptarea se prelungeşte, priveşti mai cu atenţie, încercând să identifici raţiune şi asemănare acolo unde doar vremea şi-a lăsat patina. Aşa că, neînţelegând ceea ce nu eşti încă pregătit să pricepi, îi respingi logica. Şi, fiindcă poarta încă nu s-a deschis – tu nu îndrăzneşti să izbeşti din nou metalul de metal, nu vrei să pari nepoliticos şi nici nu ştii de la ce distanţă trebuie să vină cel ce va deschide şi, deci, nu ştii cât timp îi este necesar să ajungă -, continui să priveşti masa informă şi grea, cu ciotu-i aproape descompus, logodit de lume cu un biet inel de fier şi el. Te uiţi rugător la poartă, şi cu ură, şi până la urmă mai ridici o dată inelul şi-l mai laşi să cadă o dată; în vreme ce ecoul zgomotului abia produs apucă să se stingă, ridici deja din nou cercul de metal şi-l izbeşti mai cu forţă de poartă. Poarta pe care o priveşti tot mai încordat şi nu mai aştepţi să se stingă zvonul fiindcă îţi spui că, în fond, nici nu-i chiar atât de important pentru tine să se deschidă şi să te lase să intri. Dar îţi pare parcă totuşi rău de efortul făcut spre a veni până aici – chiar dacă doar în trecere – şi de strădania de a lovi poarta şi de a o privi neputincios atâta timp. Te gândeşti la toate astea când te-ai întors deja să pleci şi când numai mâna mai porneşte într-un gest automat spre clanţă şi, în vreme ce o apucă şi o împinge, îţi trece prin minte şi că această clanţă în formă de labă, de picior ori de simplă gheară – cine să mai ştie? – îi aparţine zmeului, sau leului, sau dragonului închis şi care, oricare dintre ei, îşi scoate doar botul şi laba printre gratii. Este desigur o simplă observaţie fugară – probabil provenită de la o vizită la menajeria circului, reminiscenţă aproape uitată – pentru că nu ai vreme să gândeşti mai departe -, clanţa cedează şi uşa se deschide greoi.
Te aşteptai să scârţâie, întrucât ai asociat întotdeauna porţile masive cu zgomot de fier pe pietriş, dar uşa se deschide în linişte, doar că trebuie s-o împingi cu putere pentru că-i grea. Eşti puţin buimac, te aşteptai că va veni cineva să-ţi deschidă sau, cel puţin, să te întâmpine, să te întrebe cine eşti şi ce doreşti. Însă poarta n-a fost încuiată şi nu te-a întrebat nimeni nimic, iar acum poţi păşi într-un coridor întunecos şi strâmt. Ai lăsat poarta întredeschisă ca să vezi în coridorul îngust îţi spui, dar ştii bine că nu de aceea, ci pentru a-ţi lăsa liberă o comunicare cu lumea de afară. „Prostii, îţi mai spui, n-are de ce să-mi fie frică, am venit într-o casă din mijlocul oraşului, ce mi se poate întâmpla aici?” Şi zâmbeşti cu superioritate. Dar ai lăsat, totuşi, uşa întredeschisă.
(Când păşeşti într-un loc unde încă n-ai fost şi unde nici nu eşti aşteptat, te simţi mereu pe punctul de a fi surprins făcând ceva ruşinos ori nepermis şi, în funcţie de moment, se întâmplă uneori ca acest simţământ să devină covârşitor. Dar parcă acum nu-i numai aceasta.)
Pereţii coridorului sunt scorojiţi, ţi-a rămas ceva tencuială pe umeri, fără să vrei te ţii pe lângă zid. E destul de întuneric şi abia vezi pe unde să calci – te şi miri cum de nu te împiedici. Te gândeşti la tot felul de lucruri, la faptul că parcă ai fi vrut chiar să nu-ţi deschidă nimeni deoarece n-aveai chef să tratezi ceva ori să iei o hotărâre, dar cum, pe măsură ce te aflai acolo, afară, ţi s-a făcut ciudă că ai stat degeaba, că ai făcut un drum de pomană şi că va trebui să mai vii o dată. Apoi îţi spui că e o neglijenţă să laşi poarta deschisă şi că… dar nu-ţi mai poţi urma gândurile pentru că îţi dai seama, pe aproape întuneric, că zidul coteşte şi te întrebi din nou dacă o să dai de cineva.
Îţi zici că şi aşa e târziu – a căzut înserarea şi afară – şi că ai să te întorci mâine sau altădată, cu toate că eşti convins că n-ai să mai revii niciodată. „N-are nici un rost” îţi zici în timp ce te-ai oprit locului în mijlocul întunericului şi aproape că vorbeşti cu voce tare. Nici nu-ţi mai tăgăduieşti că ţi-e teamă, nici n-ai mai putea s-o faci: frica – faţă de ce? – a crescut prea evidentă. Te învârţi locului şi tresari când te-ai hotărât, în sfârşit, să te întorci – eşti gata s-o iei la goană (dând brusc drumul resortului care te strânge, însă auzi undeva pe aproape un zgomot uşor, un fel de hârâit, un susur insinuant, şuierător, un gâlgâit, zgomotul pe care-l face o broască atunci când sare în apă ori sunetul degajat de propriul trup mişcându-se în aşternut când tresari în somn. O clipă te opreşti, îţi mişti degetele în buzunare, le scoţi şi spui cu voce tare:
– E caraghios!
Pe urmă îţi aminteşti că ai putea să aprinzi un chibrit şi să mai faci cei câţiva paşi până la capătul coridorului, aşa că te întorci din nou, dar nu mai aprinzi băţul pe care l-ai scos deja din cutie, te afli mai marginea gangului, într-un fel de curte-grădină.
„Minunată grădină” gândeşti, în vreme ce admiri florile frumos rânduite în glastre şi în răsaduri. Nu le poţi deosebi prea desluşit din cauza întunericului ce se lasă şi pentru că eşti conştient că şi aşa nu te prea pricepi la plante. Te afli, de altfel, la capătul grădinii de flori – grădină pe care, traversând-o, se dovedeşte mult mai mică decât ţi s-a părut a fi de când ai văzut-o ieşind din coridor – şi baţi la o uşă la care începi să ai certitudinea că va fi şi ea deschisă. De aceea nici nu mai aştepţi vreun răspuns şi împingi clanţa: uşa se deschide şi te lasă să pătrunzi, însă nu într-o încăpere cu două paturi, şi masă, şi dulap, şi două scaune (sau poate şase?), după cum te-ai aşteptat, sau poate o bucătărie cu o bătrână surdă, gătind la o sobă ce fumegă uşor. Te afli din nou în faţa unui culoar, o încăpere de formă lunguiaţă, fără geamuri, un hol ce-ţi dă impresia de coridor întrucât locul nu este mobilat. Locul este gol. În capăt, dai de o altă uşă – la care nu mai baţi -, o împingi şi treci grăbindu-te. Teama stupidă, teama ce te-a cuprins în primul coridor, ţi-a mai rămas undeva prinsă în manşeta de la pantaloni şi agăţată de reverul hainei şi o simţi cum îţi grăbeşte picioarele şi cum îţi înţeapă, din când în când, inima. O odaie murdară şi întunecoasă – s-a şi înnourat, iar prin geamuri nu mai pătrunde decât zvonul nopţii care se lasă –, un iz stătut de paşi târşiţi. Peste tot e praf şi prin crepuscul nu deosebeşti decât câteva lăzi şi câteva obiecte nedesluşite aruncate prin colţuri.
Totuşi, n-ai uitat pentru ce ai venit şi măsori încăperea din ochi şi treci şi într-o altă cameră, între timp aprinzând un chibrit.
Poate ţi-ar place aceste locuri, dacă ai putea să vezi mai bine şi dacă n-ar fi atâta murdărie peste tot. N-ar fi exclus… Mai aprinzi un băţ şi cântăreşti cu privirea pereţii – aici s-ar potrivi biblioteca, dincolo barul… sau mai bine scrinul – dar apoi ochii îţi alunecă şi se împiedică de ceea ce se află acum în încăpere – fiindcă iar ai trecut într-o altă odaie. Mai mult experienţa decât lumina tremurătoare a chibriturilor îţi sugerează semnificaţia formelor de care dai la tot pasul. După ce că tot te-ai ciocnit de o ladă, subţiindu-i stratul de praf, te apleci asupra ei şi-i deschizi capacul, însă nu vezi nimic şi chibritul ţi s-a stins. Te întâmpină doar o duhoare groasă, în timp ce de jos ţâşneşte cu coada dreaptă ceva. („E şobolan” îţi zici, spre a-ţi face curaj), ceva ce a dispărut de acum în nimic. S-a făcut atât de întuneric încât nu mai distingi pereţii şi ţi-au rămas doar puţine chibrituri, aşa că te decizi din nou să te întorci.
„Ce o fi fost totuşi în lada aceea?” te întrebi, lada a fost aproape plină cu ceva, iar stratul de praf nu putea fi atât de gros. „Nici nu există un strat atât de gros de praf!”. E întuneric, imaginaţia îţi lucrează şi-ţi închipui că în lada aceea s-a aflat cine ştie ce (sau cine ştie cine?), aşa că grăbeşti şi mai tare pasul fiindcă te împinge ceva în călcâi şi te înţeapă ceva de după reverul hainei. Sunt şi alte moviliţe peste tot şi, ca să te linişteşti, mai ridici capacul unei lăzi. Însă lada pare goală sau aproape goală – nu ajungi să-i vezi chiar fundul.
Casa pare mare şi ar avea urgentă nevoie de reparaţii. Sau poate numai de o curăţenie generală straşnică şi, probabil, şi de vopsitul pereţilor, schimbarea parchetului şi tencuitul tavanului. În orice caz, trebuie să revii ziua, să apreciezi pe timp de lumină aspectul general şi amănunţit al clădirii şi al interioarelor.
Şi deodată simţi din nou zgomotul acela pe care l-ai perceput şi în coridor, atunci când nu l-ai înţeles şi n-ai ştiut de unde vine. Acum ţi se pare foarte aproape şi constaţi că acum chiar îţi sunt pe terminate chibriturile, aşa că te năpusteşti spre ieşire cu gândul a ajunge cât mai repede în curtea-grădină – ţi-e deja groază că va trebui, după aceea, să traversezi din nou gangul întunecos -, dar nu nimereşti grădina, ci o altă încăpere şi apoi iar o altă încăpere aidoma celei din care abia ai ieşit.
– M-am rătăcit! îţi scapă cu voce tare, însă imediat tragi şi o înjurătură fiindcă penultimul chibrit, cel cu care ai făcut prea multă economie, te-a ars la degete. Şi, în întuneric, zgomotul acela se aude din nou, îl simţi chiar în spatele tău, încât nu mai poţi rezista şi te întorci şi aprinzi şi ultimul băţ. Doamne! mai poţi să spui, înainte de a tresări atât de puternic, încât lumina îţi cade la podea. M-ai văzut în spatele tău şi ai recunoscut zgomotul din gâlgâitul pipei mele. În loc să te liniştească asta – un lucru atât de firesc –, te sperii şi mai tare.
– Sunteţi proprietarul? bâigui.
Nu-ţi răspund. De ce aş face-o? Nici măcar nu mi-ai văzut faţa. Tu înţelegi acest raţionament şi în tăcerea ce se tot umflă, te simţi tot mai înspăimântat, încât pot palpa, prin balonul de linişte, vibraţia spaimei tale. Tăcerea implică întotdeauna nesiguranţă, cu atât mai mult acum, când totul a devenit incertitudine. În întuneric ochii n-au ce să vadă, iar în nemişcare urechile n-au ce să audă. Aşa că spaima ţi se alimentează cu gustul amintirilor şi dintr-un contact nemijlocit cu ceea ce apuci să atingi.
Apoi, încetul cu încetul, ideea spaimei se atenuează, se dă la o parte – la fel cum te-ar părăsi şi ideea altui sentiment trăit prea intens. Dispare spaima şi nu găseşti ce altceva să-i pui în loc, aşa că te întinzi la palavre:
– Credeam că sunteţi proprietarul. Am venit să văd casa. Am aflat de ea de la părinţii mei. Părinţii mei au lucrat în construcţii. Poate i-aţi cunoscut…
Nu-mi amintesc acest lucru, însă nici nu l-aş putea nega cu certitudine. Oricum, nu e un motiv suficient să-ţi răspund.
Ochii ţi se obişnuiesc cu întunericul şi începi să-l deosebeşti: întunericul este vărgat cu fâşii de umbre de grosimi diferite – pentru fiecare fâşie mai emană o umbră şi fiecare umbră îşi are umbra ei, care tot umbră este şi tot umbră are. Întunericul este des fiindcă nu vezi prin el şi transparent fiindcă privirea nu-ţi rămâne agăţată în ochiurile sale, ci străbate mai încolo ori mai încoace, întrucât întunericul n-are hotare. El este atât de mic încât ochiul tău nu poate să deosebească lucrurile pe care le ascunde, dar atât de mare încât poate să deosebească în el celelalte lucruri, cele născute doar de el, de întuneric. Întunericul este odihnitor şi tulburător totodată, şi atât de mort, şi atât de viu… Întunericul este gol şi nu vezi nimic şi nu vezi decât o lumină ce se aprinde şi se stinge, şi pufăie şi gâlgâie, şi scoate fum (probabil). Pentru că lumina este dată de pipa mea. Şi, astfel, ajungi iar la mine şi te sperii din nou, aducându-ţi aminte că m-ai văzut, şi că mi-ai vorbit, şi că nu ţi-am răspuns.
De ce aş fi făcut-o?
Într-adevăr, de ce aş fi făcut-o? De ce aş fi făcut-o? Cu toate că nu-mi întinzi întrebarea direct, ea pluteşte totuşi pe undeva în jurul meu şi tu ştii acest lucru, simţi că ne apropie, însă ţi-e atât de frică încât nu eşti capabil să menţii această slabă legătură, mâinile îţi tremură şi întrebi:
– De ce nu răspundeţi?
şi firul se rupe. Deşi înţelegi şi asta – greşeala tocmai făcută – nu mai poţi da înapoi şi vorbeşti, şi vorbeşti, până ce crezi că am murit, sau că sunt surd, sau… sau că am fost doar o iluzie. Începi chiar să mă cauţi prin întuneric, ca să te convingi, iar eu îţi aud respiraţia murmurătoare. Iscodindu-mă.
Copilul blond cu ochii albaştri şi cu zâmbetul văzut doar pe pânzele vechilor maeştri şi de puţine ori în viaţă, copilul blond intră cu o făclie în odaie. Poţi să-l vezi în pantalonaşii săi scurţi, iar în lumina pe care o aduce – un nimb? – poţi desluşi şi o parte din pereţi. Şi câteva lăzi prăfuite. Totul ţi se pare acum ireal de frumos, atât de frumos încât ţi-e ruşine şi găseşti că e absurd şi agasant.
– Cine eşti tu? întrebi copilul, dar copilul vine mai aproape şi întinde făclia spre tine.
– Cine eşti tu? sau poate că nici nu te-a întrebat el, ci doar cuvintele tale răsfrânte în mica făptură blondă s-au întors implacabile îndărăt.
– Am venit să caut gazdă. Am aflat… mi s-a spus că aici se închiriază…
„Poftiţi!” îţi face semn copilul şi o ia înainte pe uşa prin care a intrat.
– Avem mult încăperi goale.
– Şi el? El cine este? spui, arătând spre umbra în care mă bănuieşti. Copilul îşi întoarce doar puţin căpşorul bucălat şi-ţi repetă gestul: „Să mergem, poftiţi!”
– El e proprietarul?
Copilul a luat-o înainte şi, mai mult de frica întunericului, te iei după el, însă întrebarea stăruie atât de puternic în aer, încât, după alt timp, copilul se opreşte şi şopteşte vag: „… Da…”.
Nu ştii dacă este un răspuns la întrebarea ta ori dacă nu reprezintă decât o vorbă spusă la întâmplare. Dar este totuşi un cuvânt şi (pentru moment) îţi ajunge şi atât şi-i eşti recunoscător copilului.
– Ştii, am nevoie de locuinţă.
– Aici sunt multe încăperi.
Ai impresia că eşti condus pe drumul pe unde ai venit, doar că pe o cale mai întortocheată. Ţi se pare că recunoşti fiecare încăpere, ceea ce încerci să-ţi explici prin faptul că toate încăperile conţin cam aceleaşi lăzi, cam aceleaşi fire de păianjen, cam aceleaşi tenebre.
„Trebuie să se fi făcut târziu” îţi spui, în timp ce colinzi în continuare odăile, ce parcă nu se mai sfârşesc.
– Mai e departe?
– Nu ştiu.
– Cum aşa? N-ai fost niciodată până la capăt?
– Nu. Eu doar îi conduc pe oameni până la locul care li se pare potrivit pentru ceea ce caută.
– Şi nimeni n-a mers mai departe?
– Ba da. Însă cei mai mulţi s-au oprit aici.
– Şi ceilalţi?
– Ceilalţi au mers mai departe. Unii au căutat ceva special, nu le plăcea aşezarea camerelor în raport cu lumina soarelui sau nu le plăcea forma încăperilor sau mărimea lor. Alţii au mers mai departe din nehotărâre ori din cine ştie ce curiozitate. Dar până la capăt n-am fost încă niciodată.
Te gândeşti că e şi mai economic să alegi dintre primele încăperi: pentru transportul lucrurilor la mutare, pentru poziţia mai centrală, pentru…
– Şi ce mai conţin aceste lăzi?
Copilul îndreaptă făclia spre una dintre ele. Lada nu-i decât o cutie din lemn, fără culoare şi fără nume, de nici nu poţi să-ţi dai seama dacă o cunoşti sau nu printre atâtea lucruri pe care le ştii – încât ţi-e străină, în măsura în care ţi-e apropiată şi e a altuia, în măsura în care a fost odată a ta. De aici provin şi sentimentele ce ţi le provoacă: nelinişte ca faţă de necunoscut şi totodată teama faţă de el, curiozitate şi indiferenţă, fiindcă îţi spui, de asemenea, şi că nu te priveşte lada aceea; satisfacţie de o vei găsi goală ori, din contra, dacă va fi plină şi, din aceleaşi motive şi decepţie faţă de conţinut sau faţă de lipsa de conţinut. Lada îţi trezeşte atâtea sentimente (şi amintiri, şi vise, şi speranţe, şi fiori) şi te lasă atât de rece, încât te scarpini cu încordare pe braţul stâng, în timp ce te apleci să vezi ce va ieşi la iveală din ea.
La suprafaţă e praf. Un praf mort şi stătut, atât de imobil şi atât de bătrân, încât a devenit total insensibil. Praful nici nu mai tresare, nici nu se mai ridică, ci zace inert acolo unde pare să se fi născut, gata să putrezească şi să fie acoperit, la rândul său, de colb. Cu un băţ, copilul cotrobăieşte prin ladă şi extrage de acolo un văl lung, negru, o uniformă veche de ofiţer, o uniformă cu fireturi din tinichea aurită şi o cratiţă spartă. Brusc, ai impresia că participi la un sacrilegiu şi îi faci semn să închidă la loc sipetul şi plecaţi amândoi mai departe, adică vă îndepărtaţi de lada pe care tocmai aţi închis-o (după ce i-aţi tulburat liniştea) şi vă apropiaţi de o altă ladă – pe care o depăşiţi în tăcere – şi vă aflaţi în faţa unei noi moviliţe acoperite de praf şi mucegai. Ai ieşit prin oglindă şi oglinda reflectă zeci de alte încăperi, unde cum intri că te şi afli din nou în faţa a zeci de încăperi. Ai mereu noi alternative şi poţi, de cele mai multe ori, să alegi. Între una şi aceeaşi încăpere.
E un gând nesuferit şi obsedant acesta şi încerci să-l ucizi în tine. Cauţi argumente şi-ţi explici absurditatea şi, până la urmă, găseşti că totuşi cel mai simplu ar fi să recurgi la cele ce te înconjoară şi te opreşti brusc în faţa unei alte (aceleaşi?) lăzi şi copilul se opreşte cu lumina şi el. Înţelege, aşa că ia din nou băţul şi dă colbul la o parte, şi deschide capacul.
Acelaşi? Altul? Lada nu mai este a ta sau a altcuiva, asta nu mai are nici o importanţă. E aceeaşi? E alta? E alta.
Acum băiatul extrage o carte groasă cu scoarţe din metal şi încuietoare tot din metal. O iei, o ţii în mână, o deschizi, dar nu poţi s-o citeşti: nu cunoşti limba în care a fost concepută, admiţând că semnele acelea ar fi litere, că volumul acela ar fi scris în vreo limbă. (Raţiunea, experienţa şi logica îţi spun că da, însă tu n-ai nici o posibilitate să verifici.) Şi nu poţi citi nici cea de a doua carte, volumul legat în piele de porc, şi nici cel de al treilea op nu-l poţi pricepe.
– Ce cărţi sunt astea?
Copilul ia tomul pe care i-l întinzi, îl deschide şi citeşte. Ţi se pare că înţelegi fiecare cuvânt, însă n-ai putea să repeţi nimic. Poate dacă ţi-ar mai citi o dată. Sau de mai multe ori. Te aşezi pe un fotoliu şi-l asculţi şi-l priveşti, timp în care te cuprinde somnul şi ţi se destinde trupul. Făclia din mâna copilului îi creează o aură ce se pierde treptat spre pereţi. Pereţii par negri, undeva se întinde o gaură mare – ce fel de fereastră? -, alături se sprijină ceva de perete – un tablou, o haină, un om, un fir gros de păianjen ori o geană din pleoapa care se închide încet. Dormi greu, fără vise, pentru că ai văzut prea multe în seara aceasta şi nici nu eşti obişnuit să te culci atât de târziu. Aşa că, pur şi simplu, nu mai visezi. Dormi şi te pregăteşti pentru noi vise, în vreme ce murmurul copilului – copilul care citeşte în continuare din cartea pe care i-ai întins-o – îţi leagănă somnul:
„… Veniră intrară priviră uitară
Venindîntrând privinduitând
Negăsindnegăsireanegăsitelor negăsiri…”
sună glasul copilului şi, când te trezeşti, observi că murmurul s-a transformat în cântec: băiatul cântă urmărind cu degetele rândurile din carte.
– Ce faci, îl întrebi, după ce termină de cântat, odată cu primele zvonuri ale dimineţii.
– Învăţ, îţi răspunde. Putem să mergem mai departe?
Mai departe? Unde mai departe?
– Ştii, eu aş dori un apartament. Copilul te priveşti atent cu ochii săi albaştri. Un apartament, repeţi, cu baie, cu bucătărie, cu… cu mai multe camere… două, trei…
Copilul închide cartea şi o pune cu grijă înapoi în sipet.
– O bucătărie! Aş putea să văd o bucătărie?
– Dar asta este o bucătărie! În timp ce zgârie cu băţul praful de pe ceva – o ladă, credeai – se iveşte o sobă.
