În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
Pe urmă, simţi nişte smucituri teribile şi o lumină orbitoare şi fără contururi îl izbi în faţă. O senzaţie de frig îl lovi din toate părţile. Urlă şi avu impresia că vuietul încorporează şi ţipătul său. Când fu spălat şi înfăşat, simţi cum toată liniştea i se topeşte. Şi, pe măsură ce începu din nou să vadă, să se mişte, să simtă temperatura aerului şi a corpurilor celor din jur, să audă, trebui să se obişnuiască iarăşi cu timpul. Acum da, acum simţea că pedeapsa capitală l-a ales şi pe el.
Nimeni nu scapă definitiv de pedeapsa capitală.
107.(25.) Câinele mov
„Lung e timpul morţii pentru noi şi trăim un mic număr de ani în chip mizerabil” – Semonides, Iambi, 3.
Era o zi superbă şi domnul Poolo hotărî că a sosit timpul să-şi mai viziteze părinţii. Ceea ce era destul de complicat şi cerea multă imaginaţie şi perseverenţă.
Părinţii domnului Poolo – nu e nici o ruşine s-o spunem – au fost nişte oameni umili, dar cinstiţi şi harnici. Ei n-au cunoscut niciodată sălile sordide ale tribunalelor şi nici n-au ajuns să ceară de la vecini o bucată de pâine. (Mai bine s-ar fi culcat flămânzi!) Însă ca el, Poolo, să n-aibă o bucată de pâine pe masă, mulţumită Celui de Sus, n-a avut să se întâmple decât foarte rar. Cu atât mai lăudabilă a fost reuşita celor trei copii ai familiei, plecaţi de jos, dar primul ajuns funcţionar la cadastru, al doilea – dl. Poolo însuşi – director adjunct la Primărie, iar fata – una dintre cele mai respectate învăţătoare din târg şi soţia medicului veterinar.
Părinţii domnului Poolo au fost toată viaţa îngrijitorii Cimitirului Vechi şi se poate afirma, cu toată răspunderea, că puţine necropole din ţară arătau atât de îmbietoare ca aceea gospodărită de personajele noastre. Acestea au introdus măsuri cu adevărat revoluţionare în domeniu: au pietruit aleile cimitirului cu cioburi de rocă de diferite culori, astfel încât soarele se răsfrângea cu bucurie în adevăratul curcubeu de jos. Apoi, au fixat tăbliţe la capătul aleilor, asemenea celor de pe străzile oraşului, iar fiecare mormânt a primit câte un „număr de casă”. (Din păcate, proiectul iniţial ca numele străzilor din cimitir şi numerele aplicate la morminte să corespundă cu adresele din traiul civil al decedaţilor nu s-a putut aplica din mai multe motive ce s-au arătat, până la capăt, insurmontabile: o dată, pentru că oamenii se mai mutau dintr-un loc în altul în viaţă fiind, lucru ce nu era legal posibil odată ajunşi în sicrie; a doua oară, fiindcă o familie odată stinsă în traiul lumesc, pe locul respectiv se muta alta, încât nu aveai cum să rezolvi situaţia postumă decât prin supraetajarea cronologică a mormintelor, lucru din nou oprit de lege şi de riturile anchilozate ale autorităţilor şi, pe urmă, au apărut proteste de la câţiva vecini certaţi între ei şi care pretindeau că le ajungea să fi fost obligaţi să stea o viaţă alături de nişte duşmani înrăiţi şi voiau să-şi petreacă măcar odihna veşnică scutiţi de proximităţi neplăcute. Sigur, asemenea argumente se puteau aduce cu nemiluita, la fel cum orice iniţiativă revoluționară se loveşte întotdeauna de conservatismul şi invidia din jur. De data asta, raţiunea ca decedaţii să se simtă la cimitir în continuarea vieţii lor publice a fost spulberată de autorităţi cu argumentele cele mai birocratice posibile1.
Păcat! Se vede că invidia lucrează şi acolo unde concurenţa nu este excesivă. O idee profund umanitară a fost – vai! – din nou spulberată de istorie din pricina birocraţiei şi a ignoranţei.
Însă, în afara acestui eşec – pentru care au mai avut cumplit de pătimit – părinţii lui Poolo s-au bucurat numai de succese în activitatea lor profesională, dovadă că talentul şi perseverenţa, vocaţia şi sacrificiile personale inerente nu pot fi înfrânte de răutatea şi ignoranţa nimănui. Printre marile lor realizări se numără, fără îndoială, şi bicicletele puse la dispoziţia vizitatorilor pioşi, introducerea apei curente şi a robinetelor respective la fiecare strat de flori sau vază de pe morminte, amenajarea iniţial a unor adăposturi pentru intemperii, dedicate vizitatorilor, apoi transformarea acestor simple refugii în clădiri cu utilitate punctuală, menite ca oamenii să nu-şi piardă inutil vremea până a trece furtuna şi înfiinţarea „bibliotecii cimitirului” (unde se găseau din abundenţă lucrări despre slujbele religioase de profil, despre topografia locului, FIND FAST pentru cei ce nu erau localnici, precum şi scurte biografii ale răposaţilor – pe baza unor CV-uri pe care onor viitorii decedați trebuiau să și le pregătească din timp).
Am fi nedrepţi dacă am arăta numai necazurile pricinuite de invidia cu care au trebuit să se confrunte minunaţii cei mai mărunți edili ai oraşului de după moarte. Tatăl domnului Poolo Junior a fost de două ori decorat, o dată de însuşi domnul Prefect, cu ocazia vizitei făcute în târg, iar într-un ziar central şi chiar şi pe un post de televiziune au apărut reportaje extrem de elogioase, atestând munca de o viaţă a unor slujbaşi modeşti şi harnici. Răzbunarea a venit pentru domnul Poolo Senior postum.
Când a murit, după o scurtă suferinţă, în al optzeci şi doilea an al exemplarei sale vieţi, soţiei sale i-a fost dat să afle cu groază că tocmai bărbatul ei, părintele spiritual al necropolei, pe care a slujit-o cu neţărmurită abnegaţie până la capăt, n-a primit încuviinţarea de a fi înhumat în Cimitirul Vechi din pricina nu ştiu cărei ordonanţe municipale, în care – vezi, Doamne! – nu se încadra. Cum decesul a survenit exact atunci când domnul Primar se afla într-o vizită oficială – importantă! – în străinătate, la Congresul Edililor Social Democraţi Liberali, funcţionarul rău intenţionat, fluturând cu satisfacţie hârtia atât de nepotrivit interpretată, a avut câştig de cauză şi nici chiar fiul defunctului, deşi lucra şi el în Primărie (însă pe timpul tristului eveniment nu era încă director adjunct) n-a reuşit să împiedice grozăvia strigătoare la Cer. Ce era de făcut? Cu nebunii n-ai cum să te pui, iar mortul trebuia înmormântat, mai ales că plana o căldură cumplită peste târg. N-aveai cum să-l aştepţi pe Primar să se întoarcă de la importantul congres, mai ales că şi feroviarii ameninţau cu iminenta întrerupere a circulaţiei trenurilor. (Faza grevei de avertisment era deja trecută.)
Bineînţeles că, după ce reveni Şeful la Primărie, funcţionarul răutăcios fu aspru pus la punct, alegându-se şi cu o mustrare scrisă, iar tatăl domnului Poolo fu repus în drepturile-i fireşti, permiţându-i-se să fie aşezat pentru odihna de veci în cimitirul pe care l-a înnobilat cu devotamentul său, timp de o viaţă. („Pot să spun faţă de oricine că, fără aportul acestui bărbat de două ori decorat, cimitirul nostru n-ar fi devenit mândria oraşului şi a întregii regiuni”, nu uită să afirme public Primarul.) Numai că, spre a fi deshumat şi reînhumat, bătrânului îngrijitor i-ar fi fost necesară o Ordonanţă de la Tribunal, iar acolo s-a precizat că nu există o bază legală pentru emiterea documentului atât de trebuincios. Şi, astfel, după ce întreaga-i viaţă fusese un om cinstit, care nici măcar n-a ştiut cum arată clădirea Tribunalului pe dinăuntru, iată că, după moarte, Poolo Senior trebuia să facă nenumărate demersuri, să angajeze – desigur prin urmaşii legitimi aflaţi încă temporar în viaţă – mai mulţi avocaţi, să aibă răbdare cu termenele lungi de judecată şi să nu poată dovedi, în doi ani, nimic. Asta o făcu şi pe mama domnului Poolo Junior să moară de inimă rea.
Acum, e drept, lucrurile s-au schimbat, domnul Poolo era deja director adjunct la Primărie şi, oricum, după cele întâmplate şi după intervenţia hotărâtă a mass-media şi a societăţii civile, nimeni nu mai era tentat să repete măgăria – cum să-i zicem altfel? – de mai înainte. Mama domnului Poolo fu depusă (?) în mormântul pe care cei doi l-au pregătit din timp. Un mormânt nu ostentativ – oamenii aceia, aşa cum am repetat, erau modeşti şi-şi ştiau lungul nasului – însă era un mormânt decent şi ornat cu flori tradiţionale dintre cele mai frumoase. Singurul lux pe care şi l-au permis şi de care, am adăuga, erau cu totul îndreptăţiţi – era un câine din marmură mov pus de pază pe tăblia din marmura de aceeaşi culoare. Un mic magazin de plante decorative era chiar alături, iar chioşcul cu dulciuri nu se afla nici el departe.
Dar tocmai atunci criza s-a adâncit şi mai mult: cum poţi să desparţi doi oameni după moarte numai fiindcă un slujbaş răutăcios a făcut, cu doi ani în urmă, o nedreptate flagrantă? Pe de altă parte, nici Justiţia n-avea cum să dea un aviz de dezhumare, oferind un precedent primejdios numai fiindcă un nătărău şi-a făcut cândva de cap.
Ce era de făcut? Administraţia Cimitirului Nou se simţea şi ea vexată: tot tărăboiul iscat nu făcea decât să pună într-o lumină nefavorabilă instituţia. Nu pretindea nimeni că răposatul domn Poolo Senior ar fi fost de vină, însă, după tot tămbălăul făcut, muşteriii migrau cu mic cu mare spre Cimitirul Vechi. Şi asta deşi acolo, după moartea soţilor Poolo, lucrurile nu mai mergeau atât de bine, iar noii administratori cereau sume neruşinate drept mită, spre a le mai găsi doritorilor un loc cât de cât onorabil în necropola supraaglomerată.
Şi iarăşi: ce era de făcut? Cu cât se înverşunau mai mult cei trei onorabili urmaşi ai răposaţilor îngrijitori despărţiţi abuziv după moarte, după ce invidiile şi răutăţile vieţii nu i-au putut urni pe unul de lângă celălalt, cu atât mai mult creştea şi rezistenţa oficialităţilor, devenite surde la orice argument rezonabil. Chiar şi domnul Primar începea să fie agasat de întreaga poveste. „Justiţia trebuie să-şi urmeze cursul şi oricine – ORICINE! – este obligat să i se supună. Altfel, am crea drum liber anarhiei!” Dar cum să pună liniştiţi capul pe pernă cei doi fii şi fiica învăţătoare a bătrânilor segregaţi, când vedeau cum părinţii lor nu se pot revedea? Cum?
Nu ştim cât temei se poate pune pe zvonuri, însă despre toate astea s-a vorbit mult. Prea mult!. De pildă, că domnul Poolo Junior ar fi ratat de două ori avansarea firească la funcţia de director plin numai pentru că a început să-şi obosească superiorii – şi în momentele cele mai nepotrivite! – cu vechea lui problemă personală. Se mai spunea că fratele care lucra la cadastru ar fi fost sancţionat pe linie administrativă tot din aceleaşi motive, deşi existau şi dovezi că omul ar fi greşit într-adevăr câteva planşe. Şi chiar dacă populaţia era divizată în aprecierea acelor fapte (şi a multor altora de aproximativ acelaşi soi), unii fiind cu totul de partea moştenitorilor soţilor Poolo, dându-i drept exemplu propriilor copii de iubire filială şi perseverenţă pentru o cauză bună, în vreme ce alţii au început să se sature de subiect şi să se plângă de faptul că presa şi oficialităţile îşi pierd vremea cu „fleacuri”, în loc să rezolve problema mult mai urgentă a înmulţirii peste măsură a rozătoarelor. Iar Justiţia, bazându-se pe articole şi pe paragrafe, amâna cauza de la un anotimp la altul.
Până ce domnului Poolo Junior, într-un moment de geniu, îi veni marea idee: făcu să ajungă la Parchet o plângere penală cum că tatăl său a fost furat („răpit în mod pervers şi bestial”) şi că în Cimitirul Nou mormântul e gol ori ocupat de altcineva. Ei, da! Asta nu mai era o joacă. În prezenţa Parchetului, a martorilor citaţi şi a mai multor posturi de televiziune, bătrânul domn Poolo a fost scos din groapă, constatându-se că reclamaţia n-a fost întemeiată. După care n-a mai fost nici o problemă să fie reînhumat în mormântul pentru care avea aprobarea încă de la revenirea, cu şase ani în urmă, a domnului Primar de la Congresul Edililor Social Democraţi Liberali. (E drept că, între timp, acel primar a fost înlocuit, prin alegeri libere, de un altul, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei unui bun câştigat.)
După toate astea, pacea n-ar fi coborât atât de repede în sufletul domnului Poolo Fiul, dacă nu şi-ar fi luat toate măsurile de precauţie posibile. În primul rând că sesizarea cu privire la inautenticitatea cadavrului din mormântul bătrânului domn Poolo din Cimitirul Nou a fost astfel ticluită încât să vină din străinătate şi din partea unei Asociaţii special constituite, în urma unei hotărâri judecătoreşti şi, drept urmare, să nu-l poată acuza nimeni pe domnul Poolo Junior că încearcă să influenţeze în vreun fel un proces aflat pe rol. În al doilea rând, domnul Poolo Junior orchestră, tot din umbră, fireşte, o adevărată campanie de presă binevoitoare faţă de dreptatea care – în fine! – s-a realizat. Iar, în al treilea rând, ca să nu mai fie absolut nici o discuţie, domnul Poolo cel Tânăr – care nu era nici el de azi, de ieri – continuă încă doi ani să plătească avocaţii, până ce un judecător luminat a constatat că mult mediatizata cauză nu mai are obiect.
În dimineaţa aceea atât de frumoasă, despre care am început să relatăm, dimineaţă în care domnul director adjunct se pregătea să meargă să-şi vadă părinţii, lucrurile păreau să intre pe un făgaş cât se poate de favorabil: cu puţini ani înainte de pensie, domnul Poolo Junior urma să fie avansat, sora lui beneficia de o distincţie didactică, iar fratele mai mare se îmbogăţea printr-un birou particular de cadastru, birou pe care-l conducea cu multă sârguinţă şi cu ajutorul a şapte angajaţi. Dar când am prevăzut că o vizită la părinţii domnului Poolo nu era un lucru atât de lesnicios, nu am exagerat cu nimic! Fără să ştie nimeni, obosită de tergiversările nesfârşite ale Justiţiei, într-un moment de dor şi de inconştienţă, de disperare extremă, mama domnului director adjunct, a funcţionarului de la cadastru şi a învăţătoarei făcu un testament prin care solicita să fie îngropată cu discreţie alături de iubitul ei soţ legitim… în Cimitirul Nou. Lucru despre care urmaşii ei au aflat abia mult mai târziu. Aşa că, tot într-un mod cât se poate de discret, copiii o vizitau (şi) la adevărata adresă a locului ei de veci.
Riscând totul pe o carte, carieră şi chiar libertate, copiii bătrânilor Poolo se pregătesc să organizeze o mutare clandestină a mamei lor lângă soţul ei legitim. Lucrurile ar trebui să aibă loc în noaptea de mâine spre poimâine, noapte fără lună şi într-un moment când lumea va fi ocupată cu stingerea marelui incendiu ce va izbucni la Postul de Pompieri al oraşului. Chiar la Postul de Pompieri! Ce spectacol!
Iar poimâine… Poimâine copiii vor sărbători, la mormântul adevărat, cel de pe strada Lalelei din Cimitirul Vechi, recăsătoria părinţilor lor, uniţi o dată şi pentru totdeauna, până ce nici moartea nu-i va mai despărţi. Desigur, şi aceea va fi tot o ceremonie discretă, discretă aşa cum a fost şi viaţa de pe pământul acesta a bunului cuplu atât de cumsecade.
Mulţumiţi, copiii parcă-i auzeau spunând: „Ce bine-i să fii iar acasă! Aici nu ne lipseşte nimic: avem apă suficientă pentru flori, iar dacă acestea se vor ofili, la doi paşi se găsesc altele de vânzare. Şi nici chioşcul de dulciuri nu e departe…” Iar câinele din marmură mov rămâne, orice s-ar spune, un însemn dintre cele mai nobile.
Chiar dacă nu mai e ce-a fost, Cimitirul Vechi rămâne, totuşi, cel mai ispititor loc al târgului.
