Franţa-Germania, un dialog arhitectural
Ce este arta germană? De la Romantism la Noul Obiectivism, „Muzeul Luvru” arată, în expoziţia „Despre Germania. 1800-1939”, deschisă din 28 martie până în 24 iunie, felul în care Germania şi-a construit identitatea culturală în jurul a trei mari teme, miturile, piesajul şi umanul, demarcându-se de modelele europene.
În acelaşi timp, în 400 de planuri, desene, fotografii, obiecte, filme, machete, documente şi opere, expoziţia organizată de „Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană” din Strasbourg explorează istoria franco-germană din punctul de vedere al arhitecturii oraşelor şi a interacţiunilor între cele două ţări, în expoziţia „Interferenţe. Arhitectura franco-germană. 1800-2000”, din 30 martie până în 21 iulie. Ea va fi itinerată apoi la „Deutsches Architekturmuseum” din Frankfurt, din 28 septembrie 2013 în 13 ianuarie 2014.
Parcursul urmăreşte două secole de arhitectură şi urbanism (1800-2000) evocând dezbaterile fiecărei epoci, de la clasicism la arhitectura contemporană, trecând prin modernismul de după război. Un prilej de a confrunta ideile şi aporturile unor arhitecţi atât de diferiţi, cum ar fi Karl Friedrich Schinkel, Gottfried Semper, Rudolf Schwarz, Viollet-le-Duc, Le Corbusier sau Jean Nouvel.
Ulei pe pânză de Carl Gustav Carus, Înălţimile munţilor
Cele două expoziţii se înscriu în cadrul comemorării semicentenarului Tratatului de Prietenie franco-germană de la Elysée, semnat în 1963.
După călătoria sa în 1803-1804, Madame de Staël (1766-1717) a scris volumul „Despre Germania”, care a făcut cunoscute francezilor arta şi literatura de dincolo de Rhin şi care a dat acum titlul expoziţiei de la Luvru.
Parcurgând producţia artistică din 1800 până în ajunul celui de al Doilea Război Mondial, expoziţia demonstrează felul în care s-a construit cultura germană. „Arta germană este necunoscută în Franţa. Este nevoie să explorăm bazele ei, să dăm chei. Spre deosebire de arta franceză sau italiană, în care mişcările şi stilurile se înlănţuie, istoria ei nu este lineară, este făcută din ramificaţii, din digresiuni, din reîntoarceri. Am ales să privim Germania cu ochi franţuzeşti, candizi, ca şi Madame de Staël”, explica Sébastien Allard, conservator şef la Departamentul de Pictură de la Luvru şi comisar al expoziţiei alături de Daniele Cohn şi Johannes Grave.
Philipp Veit, Alegoria Italiei
Înaintea unificării Germaniei, în ianuarie 1871, exista o lume germanică ce regrupa teritorii ca Bavaria, Prusia, Baltica, Rhenania, limbi, centre artistice diferite. Secolul al XIX-lea este marcat de drumul către unitate, însoţit în pictură, arhitectură, muzică de necesitatea de a inventa o tradiţie germană modernă, demarcându-se de alte ţări ale Europei şi mai ales de Franţa. Pentru a evidenţia această căutare a identităţii timp de peste un secol, comisarii expoziţiei au conceput trei capitole crono-tematice în jurul problematicii miturilor, a peisajului şi a umanului, ca un ecou la temele fondatoare ale gândirii germane din secolul al XIX-lea, dominate de figurile lui Goethe şi Nietzsche.
Prima secţiune este bazată pe un paradox. Pentru a-şi construi viitorul, artiştii şi scriitorii germani se întorc spre trecut, revizitând miturile antice, şi către un „altundeva” situat în Grecia şi Italia. Urmând ideile lui Johann Joachim Winckelmann (1717-1768), care preconiza întoarcerea la „nobila simplitate” clasică, artiştii secolului al XIX-lea încearcă să regăsească idealul antic.
Întoarcerea la izvoare
Lovis Corinth, Ecce Homo
În pictură, această întoarcere către trecut ghidează cercetările mistice ale Nazareenilor. Artiştii acestui grup, Peter von Cornelius, Johann Friedrich Overbeck, Philipp Veit, pictează ca în secolul al XVI-lea, considerând că pictura a decăzut după Rafael, sacrificând mesajul în favoarea formei. Nostalgici ai Sfântului Imperiu Romano-German, dizolvat în 1806, ei revin la temele creştine inspirate de Roma, reconsiderând tehnici vechi, ca fresca, şi redescoperind gravura în lemn.
Către 1880, arta germană capătă alte culori sub penelul simbolistului Arnold Böcklin. „Este elveţian, dar este considerat cel mai emblematic dintre pictorii germani”, remarca Sébastien Allard. Apare ca un luptător împotriva artei franceze, cea a impresioniştilor şi a lui Manet, şi se referă la Grecia antică, îndepărtându-se de Winckelmann. Frumuseţii ideale a zeilor, el îi va prefera vitalitatea şi latura eroică a grecilor. La Böcklin, bărbaţii devin brute, iar femeile castratoare.
Pe lângă această întoarcere către mituri, peisajul este o altă temă fondatoare a culturii germane. Goethe, poet şi teoretician pasionat de Italia, joacă un rol fundamental în reinventarea genului. Potrivit pictorului Carl Gustav Carus în „Scrisoare despre pictarea peisajului”, el „a deschis calea unei regenerări a peisajul pictural, fondat pe alianţa a două procese ale cunoaşterii, descompunerea ştiinţifică a fenomenelor naturale (…), apoi recompunerea unei unităţi estetice prin privirea poetică a artistului”.
Anton Koch, Cascada de la Schmadribach
Renunţând la peisajul eroic, Carus pictează adevărate portrete ale naturii, peisaje „geognostice”, pentru a relua termenul lui Goethe.
Artistul este în centrul celei de a doua părţi a expoziţiei, alături de Philip Otto Runge, Franz Radziwill, Paul Klee, Otto Dix sau Georg Grosz. Nu trebuie uitat Caspar David Friedrich, icoana romantismului german. Spre deosebire de Joseph Anton Koch, care oferă vederi panoramice şi precise ale peisajului în care omul pare dominat de mediul său înconjurător, Friedrich plasează spectatorul în inima naturii, interesându-se de efectele atmosferice. El transcende banalul în viziuni uneori mistice, populate de personaje în costume din ecolul al XVI-lea, ca o referinţă la Sfântul Imperiu Germanic, printre ruine de catedrale, morminte, Fecioare fără cap, ca o aluzie la epoca Reformei. „Într-o oarecare măsură, arta germană modernă a fost inventată prin peisaj, explică Allard. Artiştii au încercat să ridice această artă la rangul de pictură istorică, ca o reacţie împotriva ierarhiei franţuzeşti a genurilor, şi au dorit să-şi găsească identitatea în peisaj”.
Umanul şi inumanul
Caspar David Friedrich, Femeie în soarele dimineţii
Pictura germană s-a fondat mai întâi pe măsura trecutului. Prima jumătate a secolului al XX-lea, traversată de două războaie, a acordat un loc important prezentului şi omului. Muzeul Luvru depăşeşte limitele cronologice pentru a evoca această parte a istoriei, idisociabilă culturii germane. Luând ca punct de plecare al temei „Ecce Homo”, titlu al autobiografiei lui Nietzsche, redactată în 1888, ultimul voleu al expoziţiei se articulează în jurul umanului şi inumanului, prin operele lui Adolphe Menzel, Christian Schad sau Max Beckmann, produse între 1880 şi 1937, data expoziţiei „artei degenerate” în care era etalat şi „Ecce Homo” al lui Lovis Corinth. Mai mult ca oriunde, aici este vorba despre identitate. Aceea a unei naţiuni, dar mai ales aceea a indivizilor, de la portrete ca „Evrei persecutaţi” şi „Prizonieri politici” ale fotografului August Sander la gravurile de război ale lui Otto Dix, trecând prin cele pe tema milei ale lui Käthe Kollwitz.
În cele peste 200 de opere, parcursul expoziţiei replasează creaţia artistică în contextul specific al unei Germanii în construcţie până la unitatea ei politică, înainte ca ea să basculeze către ororile războiului. „Au existat în Franţa expoziţii dedicate lui Friedrich, lui Paul Klee, Noului Obiectivism, care dădeau o imagine fragmentară a istoriei”, explica Henri Loyrette, preşedintele Muzeului Luvru şi comisar general al acestei expoziţii, pe care a şi iniţiat-o. „Arta germană nu fusese încă expusă la Luvru şi ea face pentru prima dată obiectul unei etalări având în centru durata”.
