UE și România, în era partidului unic

Ca și precedentele alegeri europene, cele din 2024 nu au confirmat existența marii sperietori menite să-i atragă pe cetățeni la vot. De data aceasta a fost vorba despre alarma falsă a marii ascensiuni a partidelor populiste și naționaliste.

Alegerile europene au suscitat mai puțină atenție decât campania pentru alegerile anticipate din Marea Britanie sau decât campania electorală din Statele Unite. Și au fost total umbrite de anunțul alegerilor anticipate făcut de președintele Emmanuel Macron, ba chiar și de ascensiunea bruscă a lui Peter Magyar, un rival al premierului ungar Viktor Orban, apărut chiar din interiorul regimului și spre care se îndreaptă acum mana de ajutor a presei internaționale.

Circulați, circulați! UE e business as usual: Laura Kovesi va prezenta, în cursul acestei săptămâni, un raport despre cum și unde au mai zăngănit cătușele, pe 13 iunie Comisia ar trebui să prezinte propunerea de buget pentru 2025, cu câteva miliarde pentru stimularea achizițiilor militare in comun. Mai important va fi Summitul G7 din Italia, în această săptămână, cu noi angajamente pentru susținerea Ucrainei, apoi Conferința pentru Pace din Elveția (de fapt, conferința noilor angajamente pentru război, căci Rusia nu va participa, și nici China) și Conferința pentru reconstrucția Ucrainei, cu participarea președintei von der Leyen și a eternului comisar leton Valdis Dombrovskis. Iar summitul NATO din iulie, la Washington, precedat de întâlnirea miniștrilor Apărării, pe 13-14 iunie, va fi cu siguranță mai importantă pentru UE decât alegerile europene și Consiliul European de vară de la Praga (13-14 iunie).

Nu este niciun ”val” populist în Parlamentul European. Partidele considerate de extremă dreapta, suveraniste, naționaliste au obținut mandate în plus față de precedentele alegeri, însă nu în număr impresionant. Iar la capitolul influență, lucrurile nu se vor schima deloc. PPE rămâne cel mai puternic partid, urmat de Socialiști și Democrați, iar apoi de Renew Europe. Împreună, aceste partide dețin o majoritate confortabilă, chiar dacă ceva mai mică decât în precedenta legislatură.

Totuși alegerile europene din 2024 vor marca un punct de inflexiune în istoria politică a Europei – trecerea la partidul unic atât la nivelul UE, cât și la nivel național. Nu mai puțin, campania din Marea Britanie indică aceeași tendință, iar același lucru se poate întâmpla și în campania pentru anticipatele din Franța.

Cu câteva zile înainte de scrutinul european. premierul conservator britanic Rishi Sunak și rivalul laburist Keir Starmer s-au înfruntat într-o dezbatere televizată în care au demonstrat că promovează, cu câteva nuanțe, aceeași ideologie. Sunak, bancherul de la Goldman Sachs cu căsătorit cu moștenitoarea unui mare miliardar indian, și Starmer, procurorul insipid și obsedat de legalism, au demonstrat publicului că sunt adepții aceleiași tehnocrații. Iar apoi, vineri, a urmat o dezbatere cu participarea locotenenților liderilor laburist și conservator, însă și a candidaților ecologist, liberal-democrat, precum și a populistului Nigel Farage. Dezbaterea a fost o expunere a consensului din politica britanică, mascat de schimburi de replici acide, învățate și studiate anterior. Nigel Farage a fost singurul participant care s-a opus amintitului consens, fiind acuzat de ”lipsă de empatie” față de imigranți, de ”fanatism” și ”viziuni isterice” de fiecare dintre oponenți. Finalul a fost relevant: politicienii care își aruncaseră unul altuia acuze grele și-au dat mâna, s-au felicitat și au început să discute ca niște vechi prieteni; Farage a rămas singur. O ilustrare a partidului unic în acțiune.

Arată diferit poziția partidelor de mainstream din România, dacă o dezbrăcăm de interesele personale și orgolii? Partidul unic român (cu liste comune) a câștigat alegerile europene. Iar în Parlamentul European au intrat și ”aripi” like minded ale aceluiași partid unic. Din cvasiinexistenta campanie pentru alegerile europene din România a rezultat vreo diferență majoră de abordare a chestiunilor social-economice, a războiului din Ucraina, a relațiilor cu Rusia și SUA între PSD, PNL, USR, REPER, etc.? Diferențele dintre discursurile lui Friedrich Merz (CDU), Olaf Scholz (SPD) și Annalena Baerbock (Verzii din Germania) sunt aceleași ca în cazul lui Nicolae Ciuca și Marcel Ciolacu – aproape inexistente. Chiar și până acum doi ani temuta Giorgia Meloni a ajuns să se alinieze consensului partidului unic european și, cu excepția zgomotului produs (cu voie de la Bruxelles și Washington) pe tema imigrației ilegale, nu se deosebește la nivelul orientărilor strategice de predecesorul ei Mario Draghi.

Alegerile europene nu au adus nimic nou, dar tocmai aceasta este noutatea – confirmarea instalării la putere a unui partid unic în Europa și în multe dintre statele membre. ”Sub conducerea Ursulei von der Leyen, Comisia a replicat cu fidelitate agenda atlantistă a statului profund american”, scrie Gladen Pappin, pentru The American Conservative. ”Ațâțată de militantismul de peste Ocean, Europa a urmat calea războiului, dependentă în totalitate de susținerea militară americană. Spre deosebire de politicieni, cetățenii europeni își doresc negocieri pentru Ucraina, cred că Europa trebuie să fie răspunzătoare pentru propria apărare și vor o relație mai echilibrată cu SUA. În schimb, politicieni par cuprinși de o febră; în loc să reconsidere situația războiului, să ia în calcul situația gravă a Ucrainei, ei își dublează angajamentele militare”, scrie Pappin.

”Partidul unic”, reconfirmat la conducere duminică, a contribuit la vechi probleme ale Europei legate de imigrația în masă, de politizarea unor instituții și proceduri, contrar prevederilor Tratatului UE, de deficitul democratic, probleme la care se adaugă decuplarea energetică de Rusia (creșterea prețului energiei, cu consecințe dezastruoase asupra economiei și exporturilor europene) și decuplarea de piața din China (așa cum a cerut Washingtonul, în numele securității Occidentului).

Va reuși ”partidul unic” să facă față provocărilor pe care le va aduce o nouă administrație Trump, câtă vreme UE s-a bazat pe susținerea militară americană chiar și cu prețul dezindustrializării? Este un scenariu in care, scrie Pappin, prezența unor forte suveraniste la conducere în Europa ar putea mai degrabă să ajute la gestionarea rolului SUA în Europa decât la distrugerea alianței atlantice.

Însă rolul populiștilor europeni nu va ajunge la asemenea cote. Partidele care formează grupurile Conservatorilor și Reformiștilor Europeni și Identitate și Democrație, alături de neafiliați, au obținut noi mandate, însă aceste partide au viziuni diferite în chestiuni strategice: probleme social-economice, extinderea UE, relațiile cu China, relațiile cu Statele Unite și, cel mai important, Ucraina. Cu greu ar putea aceste partide să voteze ca un bloc. Pentru a nu mai adăuga că Parlamentul European nu are decât un rol secundar în politica mare a Uniunii Europene, nu are drept de inițiativă legislative, iar cronofagele proceduri de codecizie sunt folosite doar pentru a da un iz de legitimitate democratică deciziilor Comisiei Europene. Faptul ca Ursula von der Leyen, președinte Comisiei Europene și favorita pentru un nou mandat, nu s-a obosit să candideze pentru un mandat de europarlamentar reflectă bine cât de multă atenție acorda liderii UE acestui parlament.

Apoi, UE are instrumente eficiente de corecție și constrângere pentru partidele populiste. Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană (pentru statele din zona euro) sunt instituții de care depinde supraviețuirea guvernelor naționale. Este motivul pentru care, odată ajunse la guvernare, partidele populiste suferă o schimbare la față – lucru vizibil în cazul guvernului Giorgiei Meloni (care s-a aliniat disciplinat la politica NATO și o susține pe von der Leyen), dar și în cazul Adunării Naționale a Marinei Le Pen, care și-a îndulcit poziția față de NATO și Ucraina. Aceasta poate fi o parte din raționamentul președintelui Macron (alături de sistemul de vot în două tururi de la alegerile naționale și ”frontul republican” pe care îl creează în mod tradițional împotriva extremei drepte) atunci când s-a crezut de Gaulle și a decis să organizeze alegeri anticipate: Banca de la Frankfurt și CE pot face ca riscul venirii la putere a extremei drepte să fie mult mai mic decât s-ar crede, iar aceasta va aduce și uzura guvernării și reducerea șanselor extremei drepte la alegerile prezidențiale din 2027, care ar urma să fie câștigate de „partidul unic”.

Nu în ultimul rând, Parlamentul European este mult mai susceptibil să cedeze la presiunea lobbyului și a intereselor bine organizate, pentru că, după cum arată cercetătorii italieni Lorenzo Del Savio si Matteo Mameli, ”fizic, psihologic și lingvistic, PE este mult mai departe de oamenii obișnuiți decât sunt parlamentele naționale”. Rezultatul este că, odată ajunși în PE, și politicienii populiști sunt absorbiți în bula de la Bruxelles.

”Toate acestea înseamnă că, deși ne putem aștepta la niște schimbări de direcție în anumite domenii, alegerile europene nu  vor rezolva marile probleme economice și geopolitice ale UE: stagnarea, inflația, sciziunile interne, deficitul democratic și, poate cel mai important aspect la ora actuala, nato-izarea și militarizarea Europei în contextul tensiunilor cu Rusia. Pe acest fond, nu este surprinzător că jumătate dintre europeni nu au votat. Până la urmă, UE a fost concepută pentru a rezista la insurgențe populiste precum cea de acum”, scrie Thomas Fazi, pentru Unherd.