Interesul meu pentru Joseph Ratzinger a început când, în studenție, la Filosofie-Sociologie, la Cluj, la disciplina Istoria religiei s-a examinat celebra aggiornamento a Bisericii, decisă de Conciliul Vatican II. Nu era limpede cine i-a imprimat forma, dar, cu timpul, am aflat autorul cheie – Joseph Ratzinger. De altfel, lectura neîntrecutei sale Introduceri în creștinism (1968) punea cititorul pe direcția unui creștinism trăit, ce devenise atunci orizont.
Am avut apoi prilejul să interacționez cu cei din jurul lui Joseph Ratzinger și privilegiul de a fi fost primit de Benedict al XVI-lea. Am evocat întâlniri care m-au marcat în monografia Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger (Ediția a doua, Meteor Press, București, 2017), pe care i-am consacrat-o.
Acum, la trecerea marelui gânditor la cele veșnice, totul devine doar amintire. Îmi stăruie însă în minte opera pe care o lasă în urmă și exemplul uman al celui socotit justificat „cel mai mare teolog dintre papii ultimelor cinci secole”.
Decenii la rând, cititorii au întâlnit cărţile lui Joseph Ratzinger. Apoi, pe cele ale cardinalului, iar, mai târziu, pe cele semnate de Benedict al XVI-lea.
Cărțile profesorului – de la Volk und Haus Gottes im Augustinus Lehre von der Kirche (1954), trecând prin fundamentala Einführung in das Christentums (1968) şi prin Das neue Volk Gottes. Entwürfe zur Ekklesiologie (1969), la Eschatologie – Tod und ewiges Leben (1977) şi Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie (1982) – l-au consacrat pe Joseph Ratzinger printre înnoitorii teologiei. Participarea ca expert (peritus) la Conciliul Vatican II a fost ocazia valorificării pregătirii sale în redactarea declaraţiilor Conciliului. Ca profesor de teologie fundamentală şi de dogmatică, pe rând la Bonn, Münster, Tübingen şi Regensburg, Joseph Ratzinger a dat, în mediul efervescent al teologiei germane a acelor ani, cercetări care au schimbat cristologia şi eclesiologia.
Fără îndoială că mutarea lui Joseph Ratzinger din profesură, la arhiepiscopia de München-Freissing, apoi la prefectura pentru doctrina credinţei de la Roma, a sporit vizibilitatea sa. Pentru prima oară, la conducerea Congregaţiei, ce înlocuise străvechiul Sanctum Ufficium, era adus un filosof şi teolog de mare anvergură. Devenit cardinal (1978), Joseph Ratzinger a continuat să elaboreze scrieri de importanţă fundamentală. Volume precum Das Streit um die Moral: Fragen der Grundlegung ethichen Werte (1984); Biblical Interpretation in Crisis: On the Question of the Foundations and Approaches of Exegesis Today (1989); Politik und Erlösung (1986); Wendezeit für Europa? (1992); Wesen und Auftrag der Theologie (1993); Salz der Erde. Christentum und Katholische Kirche an der Jahrtausendwende (1996); Gott und die Welt (2000); Glaube, Wahrheit, Toleranz (2003), şi, fireşte, Catehismul Bisericii Catolice (1992), la care se adaugă documentul Dominus Jesus (2000) – au clarificat dilemele epocii și au devenit orientări.
Scrierile de sub semnătura lui Benedict al XVI-lea au început cu volumul Wort Gottes. Schrift – Tradition – Amt (2005), în care au fost reunite studii „paradigmatice” pentru acțiunea pontifului. Este vorba de Primat, Episcopat und Successio Apostolica (1961), în care Joseph Ratzinger respingea „papalismul” în numele reluării tradiţiei şi al înţelegerii „succesiunii apostolice” ca „prezent viu al cuvântului în prezentarea personală a mărturisitorului”. Apoi, Zur Auslegung des Trienter Traditionsdekret (1965), în care se întreba cum ajunge revelaţia realizată în Isus Cristos la oameni şi rămâne prezentă în istoria ce se face. În sfârşit, este vorba de Schriftauslegung im Widerstreit – zur Fragen nach Grundlagen und Weg der Exegeze heute (1989), în care propunea o „reflecţie de sine critică” a metodelor de exegeză biblică, încât să se poată înainta spre o „nouă sinteză”.
Ca papă, Joseph Ratzinger a dat monografia Isus din Nazaret (2006), prima în istorie a unui pontif. Opusul propune lumii asumarea în profunzime a lui Isus. De altfel, teologul intră în istorie ca prag al revenirii la Isus adevărat. „Şi în zilele noastre – scria Papa – salvarea constă în devenirea noastră «în mod veritabil reală». Putem să atingem aceasta numai dacă descoperim din nou adevărata realitate a lui Isus Cristos şi descoperim prin el calea spre o viaţă verticală şi justă” (The Essential Pope Benedict XVI. His Central Writings and Speeches, Harper, San Francisco, 2007). Problema care s-a profilat de la început pentru Joseph Ratzinger, pe calea deschisă de Romano Guardini, era aceea de a-l regăsi pe Isus așa cum a fost! „Adevăratul chip al lui Isus” a redevenit astfel temă, teologică și mai mult decât teologică, înăuntrul reasumării „misterului lui Dumnezeu”. Joseph Ratzinger a devenit cel mai profilat gânditor al epocii care și l-a asumat explicit pe Isus Cristos.
Mai mult decât oricine, Joseph Ratzinger a interogat credinţa în Isus pe terenul istoriei. El a și contribuit la schimbarea conceperii Bisericii. Deja în lucrarea de doctorat, Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche (1954), tânărul teolog lua distanţă de neoscolastică în favoarea „omului frământat, suferind, întrebător”. În scrierea de habilitare, Die Geschichtstheologie des heiligen Bonaventura (1959), el vedea în autoconstrucţia lăuntrică a persoanei culminaţia istoriei pământeşti.
Din orizontul autoconstrucţiei au plecat iniţiativele lui Joseph Ratzinger : distanţarea sa de neoscolastică ; asumarea Bisericii drept cadrul pentru a înnoi creştinismul ; contribuţia sa creatoare de epocă la Vatican II şi pledoaria pentru asumarea ca întreg a deciziilor Conciliului ; necurmata sa argumentare pentru creştinism cristocentric ; distanțarea sa polemică de teologii politizante ; opţiunea pentru un aggiornamento prudent, ce ia în seamă derapajele modernităţii ; originalele sale evaluări ale evoluţiei Bisericii, Europei şi ale lumii de azi. De aici a plecat configurarea propriei personalităţi, asumându-și, cum se scrie în Dogma und Verkündigung (1973), că „a fi om nu este simplu, un dat static, ce-i revine individului de-a gata, ci ceva ce include totdeauna noul imperativ de a deveni om”.
Avem astăzi la îndemână prima biografie adusă la zi a lui Joseph Ratzinger : cartea lui Peter Seewald, Benedikt XVI. Ein Leben (Droemmer, München, 2020, 1250 pagini) – o scriere ce epuizează sursele disponibile. Constatarea tulburătoare este că „viața lui Joseph Ratzinger a fost dedicată întrebării dacă omul din Nazaret este efectiv Messia, fiul lui Dumnezeu” (p.1015). Răspunsul l-a dat în vasta monografie Jesus von Nazaret, dar și în viața pe care a ales-o – viață la nivelul exigențelor lui Isus! El a și spus, de altfel: „Cristos nu ne-a promis o viață confortabilă. Cine vrea confort este la Isus la adresă greșită” (p. 803).
Cardinalul Ratzinger i-a cerut papei Ioan Paul al II-lea de trei ori aprobarea demisiei din fruntea Congregației pentru puritatea credinței și întoarcerea în Germania, spre a-şi desăvârşi teologia. Papa de atunci a dat un răspuns celebru: nici pe Isus nu l-a coborât nimeni de pe cruce în viaţa din această lume, încât misiunea continuă.
Deja la Conciliul Vatican II, Joseph Ratzinger a pledat pentru „deschiderea orizonturilor, reflecție asupra izvoarelor creștinismului, autenticitatea propovăduirii, redescoperirea acelei liturgii care mijlocește bucuria la cuvântul lui Dumnezeu” (p.837). Convingerea sa era că nu puterea, orgoliul și vanitatea, trebuie să-l preocupe pe cel care-și asumă roluri publice, ci răspunderea. De altfel, în vreme ce îi reprezenta pe creștinii catolici, el s-a întrebat continuu nu ce putere îi conferă funcția, ci dacă este pe măsura răspunderii (p.806). Ca papă, le-a spus colaboratorilor săi că „noi nu muncim, cum spun mulți despre munca noastră, pentru a extinde o putere. Nu muncim pentru un prestigiu, și nici pentru a extinde o întreprindere sau ceva de felul acesta. Noi muncim în adevăr, încât căile lumii să fie deschise pentru Cristos” (p.814-815). S-a și spus că „niciun papă al epocii moderne nu a fost mai puțin interesat de putere” (p.836) ca atare.
Pentru Joseph Ratzinger, să rămâi tu însuți în dedicarea față de o cauză înaltă, fie și atunci când opiniile despre tine sunt fără temei și nedrepte, a fost deviza. A și ilustrat-o în toate împrejurările.
Joseph Ratzinger a fost una dintre cele mai discutate personalităţi de pe glob mult înainte de a fi ales papă. Probabil că nimeni nu a fost mai atacat decât neînduplecatul Prefect al Congregaţiei responsabile de puritatea credinței. „Panzerkardinal” şi „Rottweiler-ul lui Dumnezeu” erau doar două dintre sintagmele răuvoitoare puse în circulaţie. Mai ales că pe lume se înmulțiseră deja inșii care trăiesc din nemuncă, obsedați să atârne etichete când nu au argumente. Joseph Ratzinger şi-a continuat însă neabătut drumul şi a surprins lumea de fiecare dată.
După dispariția lui Ioan Paul al II-lea, cardinalul Meissner i-a spus lui Joseph Ratzinger că va trebui să accepte scaunul petrin. Răspunsul a fost neașteptat: „tu ești de-a dreptul nebun… Nu sunt cel mai sănătos. Roagă-te să fiu ocolit” (p.767). Contracandidatului la aceasă însărcinare, cardinalul Martini, i-a spus din vreme că nu vrea să fie papă: „Nu vreau, iar dacă spuneți aceasta prietenilor Dvs., vă sunt recunoscător” (p.781).
În Conclavul din aprilie 2005, Cardinalul Ratzinger s-a apropiat neobişnuit de rapid de majoritatea de două treimi plus unu de voturi, presupusă de alegerea ca papă. După propria mărturisire, „eram în colimator şi mă rugam lui Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri această soartă. Dar, evident, Dumnezeu nu m-a ascultat… Credeam că încheiasem opera vieţii mele şi speram la ani mai liniştiţi”.
Dar cei din jur i-au amintit lui Joseph Ratzinger reflecția lui Isus: „fie voința ta, Doamne”. Iar un alt cardinal i-a spus: „dacă Domnul îți va cere <urmează-mă!>, atunci amintește-ți ceea ce ai predicat. Nu te opune! Fii ascultător, așa cum tu ai spus despre marele papă plecat acasă”. Joseph Ratzinger și-a amintit ce a spus el însuși și îndemnul „nu vă fie frică!”.
Și la câțiva ani după alegerea din 2005 a lui Benedict al XVI-lea, cardinalul Bergoglio, care avea să devină Papa Francisc, declara presei: „În acel moment al istoriei, Ratzinger era unicul om cu statură, înțelepciune și experiența necesare pentru a fi ales” (p.779). Cu timpul, comparând toate datele, s-a putut spune: „Joseph Ratzinger aparține acelor oameni care spun ce gândesc și fac ceea ce spun” (p.1021). El își asuma că abia unind convingerile, gândirea și fapta ajungi să fii respectat.
Premierele pontificatului lui Joseph Ratzinger ies tot mai mult la lumină și abia se pot lista.De exemplu, nimeni nu cunoștea mai bine Biserica – din studii, desigur, dar și din contacte la fața locului pe întreg globul. A condus cea mai extinsă biserică din istoria de până atunci – deja 67% dintre credincoșii catolici erau africani, asiatici, latino-americani. De la Pius II, din secolul XV, nu a mai fost o personalitate culturală de anvergura lui Joseph Ratzinger pe scaunul Sfântului Petru (p.811). El a venit, cum s-a spus, cu „o nouă inteligență în descifrarea secretelor credinței” (p.809). Pentru prima oară pe acel scaun a urcat un teoretician de prim rang al modernității (p.808) și un gânditor capabil să înfrunte postmodernitatea. A fost primul papă care a înfruntat globalizarea și a argumentat că soluția rămâne în creștinism. Niciun papă nu a mers dincolo de condiția de preot atât de departe (p.868), intervenind în dezbaterile privind direcționarea lumii.
Deja în 2004, Cardinalul Ratzinger şi cel mai proeminent filosof al acestor ani, Jürgen Habermas, oferiseră o dezbatere nepieritoare, în care s-a lansat energic tema „societății postseculare”. Niciodată un papă nu a lămurit cu atâta învățătură ce este „iubirea (Liebe)”, miezul a ceea ce a promovat Isus (p.862). Niciodată până atunci cuvântul pontifului roman nu a ajuns la atât de mulți oameni – reflecțiile sale fiind preluate instantaneu de media din întreaga lume (p.826). Cărțile unui papă s-au răspândit mai mult ca oricând. Pentru prima dată în istorie enciclicele – cum a fost Fides et Ratio (1998), a antecesorului său, cele de sub semnătura sa, Deus Caritas Est (2006), Spe salvi (2007), Caritas in Veritate (2009), și cea lăsată succesorului, Lumen Fidei (2014) – au fost căutate în librăriile de cele mai diverse afilieri din lume. Ele au lămurit durabil credința, rațiunea, iubirea, speranța, importanța economiei, adâncimea credinței. „Papa scriitor” (p.1027) s-a adresat oamenilor pe o scară fără precedent (p.829). Peste toate, Joseph Ratzinger a dovedit că grația credinței poate pune în mișcare viața oamenilor.
Benedict al XVI-lea a slujit la cea mai mare reuniune religioasă a tuturor timpurilor – cu aproape două milioane de participanți, 800 de episcopi, 10000 de preoți, pe câmpia din apropierea Köln-ului. El a pledat cel mai convingător pentru prezența creștinismului în dezbaterea publică (p.960) și a adus schimbări în liturgie (p.873), în unitatea bisericilor și religiilor (p.952), în combaterea sărăciei. El a pus în mișcare programul „ecologiei umane” (p.972) și o nouă înțelegere a lumii (p.985) ca bază a politicii internaționale.
Joseph Ratzinger a elaborat o viziune coerentă asupra societății moderne târzii. Ca pontif, a vorbit despre „pustiul” societăților vremii. „Există pustiul sărăciei, pustiul foamei și al setei. Există pustiul abandonării, al iubirii distruse. Există pustiul lipsei lui Dumnezeu, al golirii sufletului, încât nu se mai știe de demnitatea și calea omului”. La ieșirea din „pustiu” nu se ajunge oricum. „Nu forța rezolvă, ci iubirea (Liebe)” (p.802). Apelul stăruitor al lui Joseph Ratzinger a fost „lăsați-ne să construim comunitatea iubirii conform planului Creatorului, care ne-a fost făcut cunoscut de Fiul său” (p.820). Ce ar putea să ne salveze, dacă nu iubirea?, întreba el frecvent.
Joseph Ratzinger a înfruntat subiectele dificile ale istoriei timpului său. Regăsirea fundamentului iudaic în creștinism și reașezarea postscolastică a Bisericii, trecând prin lămurirea diferenței dintre aplicarea forței și religie, prin raportarea la un Islam nemulțumit de realitățile zilelor noastre, la direcționarea modernității, deschiderea religiei spre revoluțiile din științe și articularea „noii sinteze umaniste” l-au preocupat continuu. El știa că istoria o fac popoare nutrite de aspirații, o fac adesea elite capabile, dar o fac și răufăcători. Împotriva simplificării scrierii istoriei, el a subliniat că, în calitate de oameni, nu putem dezlega toate misterele istoriei (p.842), încât înțeleapte sunt adesea „iertarea și concilierea”.
De Joseph Ratzinger sunt lipite clișee pe care falsificatorii le distribuie cu ușurința ignoranței. Este lipit clișeul că ar fi fost „membru în mișcarea national-socialismului”. Doar o aberație, căci atunci era copil, iar în 1945, când înșiși liceenii erau mobilizați, a dezertat. Este lipit clişeul conform căruia ar fi „conservator”. Cei care folosesc acest acest clișeu nu își pun însă întrebarea minimală: la ce se referă ataşamentul lui Joseph Ratzinger la tradiţie, atașament care era, desigur, mărturisit? Spus simplu, teologul a fost de fapt apărător al umanității oamenilor. Mai este lipit clișeul că, fiind ierarh, nu ar fi luat măsuri față de pedofilie și alte comportamente deviante. Se ignoră faptul, etalat, în sfârșit, de unele agenții de presă, că tocmai Joseph Ratzinger, inclusiv ca papă, a fost cel care a inițiat trimiterea judecată, în instanțe canonice și civile, a făptuitorilor. Este lipit clișeul că ar fi demisionat când nu se putea stăpâni „criza bancară și alte crize înăuntrul Curiei romane”. Fals, erau crize oarecum în firea lucrurilor, ce nu țineau de pontif.
Joseph Ratzinger a făcut regulă din maxima, exprimată de Isus însuși, că „cel care vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Marcu, 10, 44-45). El a cerut celor care-și asumă roluri publice să întruchipeze maxima. Pentru un papă, spunea Joseph Ratzinger, ceea ce contează „nu este alegerea următoare, ci judecata de apoi”(p.55), iar „dacă un papă primește doar aplauze, ceva nu este în regulă” (p.808).
Joseph Ratzinger a arătat mereu că omul se cuvine să rămână uman inclusiv în gesturi față de apropiați. El însuși a făcut mereu astfel de gesturi. De pildă, când un secretar a smuls și furnizat presei documente din biroul papei, i-a acordat imediat iertarea. Mulți au remarcat că Benedict al XVI-lea „era prea blând cu dușmanii și nu a întreprins ceva destul de clar împotriva lor”. Nu era felul lui de a fi! El știa cât de aspre sunt realitățile lumii. A și cerut, ca papă, „rugați-vă pentru mine, ca să nu fug înfricoșat din fața lupilor” (p.805).
„Lucrător în grădina Domnului”, cum se socotea, Benedict al XVI-lea a înțeles să folosească timpul în serviciul datoriei. Să privim orarul său ca pontif. Scularea era dimineața, la ora 5.30. Urma rugăciunea, apoi Messa în Capelă. După micul dejun, papa primea, în 30-45 minute, briefing-ul asupra corespondenței, pentru a trece apoi, în alte 45 minute, la studiul actelor, la audiențe și la treburile diocezei de Roma. La ora 10, papa citea presa internațională. Între orele 11-13 erau audiențe și se examinau chestiuni cu cei responsabili de resorturi în Vatican. După pauza de prânz, urmau lecturi de documente și rezolvări de probleme. Între orele 18-19, Benedict al XVI-lea făcea analize cu colaboratorii principali. Săptămânal, la biroul papei urcau sute de spețe pentru decizie. La orele 20.45, papa intra în program privat, ceea ce însemna urmărirea de concerte, competiții, filme și pregătirea pentru serviciul divin și meditațiile de a doua zi. Ziua de marți era liberă, iar o zi pe săptămână, Benedict al XVI-lea a dedicat-o scrisului său.
Desigur, Benedict al XVI-lea a fost avantajat de imensa sa cultură. El vorbea limbile clasice (ebraica, greaca, latina) și, în total, unsprezece limbi. Franceza, engleza și italiana pe care le vorbea erau dintre cele mai bogate, spaniola și portugheza îi erau familiare. Se adapta pe loc la limba pe care o propunea interlocutorul.
Unii sunt înclinați să acorde circumstanțe celor care urcă în ierarhiile actuale, cu justificări precum „așa-i el”, „așa vede el lucrurile”, „doar este șef!”, „așa este politica!”. La Joseph Ratzinger nu a fost cazul de justificări de acest fel. La el, personalitatea era cu totul alta. Ea s-a construit în jurul deciziei mature de a-l urma pe Isus și de a cultiva umanitatea din oameni.
<a href=”http://www.andreimarga.eu”>Andrei Marga</a
astia nu sunt oameni, ci demoni intrupati.
@ marin Mai Marin, mai, esti un BOU intrupat! Dar ce zic, boul e o ființă superioară în comparație cu grămada de abjecție care ești matale.
@ marin
Cel mai bine i-a descris Isus
Calauze oarbe
,,Daca un orb calauzeste pe un alt orb ,amandoi vor cadea in groapa ” Matei cap 15
Amintiti-va doar de inaintasii acestui papa din Evul mediu ,celebrii pentru imoralitatea lor si instigarea la crime oribile prin intermediul Inchizitiei .
Da, sunt oameni cu totul neobișnuiți, dar oameni cum ar trebui să fie orice om. Căci se poate! O mare lecție de umanitate cu tînărul mai apoi profesorul, cardinalul, papa Benedict al XVI-lea. Felicitări pentru profilare!
Vaticanul e casa lui Satan. Daca nu ar fi nu ar fi atatia prelati pedofili in ea.
„Si le-a spus Iisus Apostolilor : Mergeti si propavaduiti si aveti grija de oile mele si sa le inmultiti „! Un demn urmas al Apostolilor lui CHRISTOS .Odihna liniste si pace ,urmas al Apostolilor ! Vine Mintuitorul si voi nu stiti.
Papa Benedict al XVI-lea, un exceptional teolog si OM pe care, desigur, detractorii cu mandat nu au cum sa-l inteleaga si sa-l pretuiasca. Va mai trece timp pana cand ne vom mai intalni cu o asemenea personalitare.
@gelu. Du-te la doctor si te coata. Daca esti imbecil, nu ne pompa aerul.
Se zice ca Papa Benedict a fost un mare teolog. Nu inteleg ce inseamna asta. A demostrat ca exista Dumazeu? Nu cred, existenta lui Dumazeu nu se poate demostra. A demostrat ca Dumazeu nu exista, atuncia? Nici asta nu se poate. Altceva, ar fi fost bine sa povesteasca de asemenea ce a facut cind a fost militar a lui Hitler. Adica am vrea sa stiim si noi citi crestini: polonezi, francezi, rusii sau yugoslavi a omorit, cind era soldat nazist din armata lui Hitler.
O personalitate excepțională care a făcut tot ce i-a stat în putință să-L aducă din nou pe Iisus cel real în inima omului, neexistând o altă cale pentru devenirea noastră ca ființe iubitoare și responsabile pentru alegerea drumului pe mai departe. Este rușinos să fii cârcotaș și să judeci un asemenea om cu totul special caruia să-i atribui fapte,nu doar că nu le-a făcut dar, înzestrat de Tatăl Creator cu o așa dragoste pentru umanitate și putere morală , ar fi fost cu neputință să le înfăptuiască .
„Dacă vrei să fii bun, convinge-te mai întâi că ești rău.” Epictet
I La un articol anterior referitor la moartea fostului Papă, am scris că a fost unul dintre cei mai mari filozofi ai ultimelor secole iar Dl. A. Marga afirmă acum, „al ultimelor cinci”, confirmând opinia mea, fapt ce mă onorează. Am mai spus acolo că Joseph Ratzinger şi-a dat demisia din funcție ca efect al imensei sale valori şi nu ca un act de slăbiciune, că Biserica Catolică nu are şi nu va avea prea curând un Papă de aceiaşi valoare şi m-am trezit criticat şi trecut la index. A fi criticat este natural şi firesc însă nu ştiu cine monitorizează traficul pe internet deşi putem intui. De ce se întâmplă asta, bănuitori din fire cum suntem, putem desigur bănui însă pe mine nu mă interesează şi nici nu mă impresionează câtuşi de puțin. Dl. Andrei Marga a atins câteva subiecte foarte sensibile şi aş putea avea de scris câteva pagini de comentarii dar, evident nu am s-o fac. ( Nici cărți nu mi-am propus să scriu). Pe cât posibil, voi exprima doar câteva opinii.
Spre deosbire de Dl. Marga sau fostul Papă care au drept „canon” să respecte nişte repere într-ale zicerilor sau scrisului, eu nu sunt supus nici unui fel de canon sau constrângeri. Fără a deține vreo probă, ( dat fiind că nu am şi nu aş avea cum să am acces la ele şi nu că ele nu ar exista), îmi permit să afirm că demisia fostului papă are legătură directă cu imposibilitatea reconcilierii dintre cele două biserici creştine.
@Armand. Vânturi minciuni. Razinger NU a fost militarul lui Hitler!!! Iar dacă nu intelegi ce înseamnă „un mare teolog”, nu-ti mai pierde vremea. E degeaba. Nu-i de nasul tau acest domeniu.
Armand, citește,flăcău, și verifică. Scoți la fiecare cuvînt o tîmpenie. Joseph Ratzinger era copil pe vremea lui Hitler. Militar nu a fost. Liceenii, cum se spune și în articol, au fost mobilizați în 1945. Ratzinger a dezertat în Austria vremii. Vorbitul fără cap nu e ceva lăudabil, flăcău.
Filosofia este nutret pentru cretini care vorbesc despre un comunist ebbreu real cand acesta este ireal, imaginar, inventat de biserica pentru a strange la un loc toti prostii. Pupati la Curtici toti escrocii, pentru ca singuri nu puteti trece strada, din cauza handicapulu’la vedere. Continuati … pentru ca meritati !
Bine că recunoști că de fapt nu exiști, Inexistentule. Nu ai putea scuti însă pagina de inepțiile tale? Chiar așa de jos s-a ajuns cu lipsa de cunoștințe și de bună creștere? Poate că este și un bine în inepțiile tale: putem vedea ce decădere este prin jurul nostru.
@..escu”toate religiile se despart la un moment dat ,dar doar in „curtea interioara”,vezi islamul(siiti contra suniti),vezi crestinismul(catolici,ortodocsi, anglicani,protestanti,etc)vezi hinduismul,vezi chiar iudaismul unde sunt tot atatea scoli dupa cati rabini au trait
In lume sunt 4200 de culte religioase inventariate si nu exista vreo populatie oricat de primitiva ar fi fara credinta totemistica, ceea ce arata ca omul nu poate trai fara o credinta
Pe om/umanitate in genere nu te poti baza „omul autonom nu poate crea o ordine morala”(P.Tutea)
Decedatul a fost un Papa exemplar,dupa Papa polonez care a scufundat comunismul ,probabil cel mai mare
II Mai mult decât atât: Unul dintre efectele marii ireconcilierii, ar putea fi chiar şi actualul conflict est-vest, atât de dur şi al cărui finalitate poate duce fie la dispariția uneia dintre cele două confesiuni, fie la renunțarea de bună voie a uneia dintre ele în favoarea celeilalte,(deşi pare imposibil sau exclus), fie la dispariția ambelor pentru a face loc alteia, fie transformarea lor de comun acord, etc. Rezultatul este extrem de imprevizibil calea de mijloc fiind ca de obicei cea mai bună. Dar cine să o solicite sau sâ o ducă la îndeplinire? Pe de o parte, eu nu-l văd pe actualul Papă să facă asta, (în schimb, l-aş fi văzut pe Joseph Ratzinger), iar pe de altă parte, de pe la 1453, Biserica Ortodoxă, nu prea mai are… Patriarh. (Sau nu ştiu eu?) Or să întrebe unii, şi atunci cum au rezistat ortodocşii? Uite aşa, prin puterea Divinității, prin preoții din biserici, prin călugării de la Sfântul Munte Athos şi din mănăstiri, prin milioanele sau miliardele de creştin-ortodocşi care au murit pentru credința lor, etc. Că primii îşi revendică scaunul Sfântului Petru iar ceilalți pe al Mântuitorului Iisus ori invers, nici ei nu ştiu probabil ( de la ce s-au luat) însă faptele arată mai degrabă că ambele părți încercă să afle care este Abel şi care este Cain căci rezultatul il ştim cu toții. S-ar putea să fiu cenzurat pentru această opinie insă asta nu mă poate împiedica să o scriu şi să o exprim public. În final îl felicit pe Domnul Andrei Marga pentru curajul de a spune ce crede despre valoarea marelui Joseph Ratzinger, plecat zilele acestea dintre noi chiar dacă Dl Marga a evitat să se atingă de cea mai dureroasă rană a întregii creştinătăți: Marea şi foarte posibil, iremediabila schismă.
Este nevoie de cunoștințe mai profunde de istorie decît cele pescuite de pe siteuri sau din mode. Ar fi bine ca și la noi să se ajungă la discutarea la obiect și informată. Scufundarea regimurilor comuniste au făcut-o americanii. Discuția l-a precedat pe papa polonez.Americanii au meritul. Oricum, scufundarea unor regimuri nu este prestație de papă, ci de politicieni și militari. În istorie un papă rămîne prin opera eclezială și eventual opera teologică. Ioan al XXIII a făcut istorie convocînd Conciliul Vatican II, care i-a făcut posibili pe papii ce au venit după el.
Papa Benedikt a fost ultimul papa crestin, de asta nici nu au mai avut rabdare sa moara si cine stie prin ce forma de santaj l-au obligat sa isi dea demisia.Francisc este mafiot jesuit care acum este la fel ca si dulapul de la Cotroceni, sclavul gheilor lgtbisti.
„Nu ai putea scuti însă pagina de inepțiile tale?”
Ineptii scrie ala care amesteca realul cu imaginarul, fapt inadmistibil, uda buretele la wc cand s-a predat asta la scoala. Iar prostalaii ii sorb cuvintele cu admiratie. Fuga la scoala, bai, analfabetilor !
Dragă Fekete Tulipan, ”Papa polonez” nu a scufundat comunismul ci a păstorit în această perioadă. Comunismul a fost scufundat pentru că nu a mai avut resurse ideologice, economice,politice și nici chiar militare. Comunismul s-a prăbușit pentru că la acel moment își epuizase energia existențială iar marile puteri au convenit să intervină schimbarea. Dacă este să facem comparații eu nu cred că poate fi comparat Papa Benedict al XVI-lea cu ”Papa polonez” după criterii de aparență . Papa Bendict a fost un papă deosebit de cult, carismatic, de o moralitate exemplară și a dorit reformarea bisericii catolice care în perioada ”Papei polonez” a avut de suferit în ce privește moralitatea clerului dar și în ce privește corectitudinea administrării patrimoniului .
intruparea diavolului intr-o „religie unificata”. satana se foloseste de credinta omenirii pentru a o conduce pe calea iadului. ei doar se folosesc de cei care NU au suficienta CREDINTA incat sa realizeze CA NU AU NEVOIE DE „BISERICA” (mijloc politic de conducere a maselor). Pana NU ne vom trezi spiritual pentru A STI CINE SUNTEM CU ADEVARAT, vom trai in bezna, uitandu-ne in sus la intruchiparea satanei pe pamant: BISERICA. crimele in „numele lui dumnezeu” s-au facut si iainte si dupa inchizitie. si se fac si acum, peste tot in lume. din cauza mijlocului politic de indoctrinare a amaselor. nimic din vatican NU ARE LEGATURA CU CREDINTA. documente secrete sunt tinute inchise pentru stiinta oamenilor…de ce ? averi incomensurabile acaparate prin CRIME SI ATROCITATI IN NUMELE …CARUI DUMNEZEU? CEL CARE NE-A SPUS SA NU UCIDEM? vatican este unealta diavolului. se vrea exterminarea ritului crestin-ortodox: Romania, Grecia, Rusia. TRINITATE: IN NUMELE TATALUI, AL FIULUI SI AL SFANTULUI DUH, AMIN!
Eu îmi aduc aminte că Benedict ăsta avea o problemă cu musulmanii și că dacă era după el, pornea o cruciadă. Cred că de-aia l-a și trimis Vaticanul în creierul munților sau așa ceva.
@Elena Popa. Cand toantele vorbesc se plictisesc si prostii.
Tot străin de realitate Inexistentule, ce te-ai schimbat acum în Imaginar. Doar că te dai tot tu însuși. Nimeni nu tăgăduiește că ești redus și în afară de normal, că ești tu însuți. Totuși: nu poți scuti paginile astea de inepțiile tale? Cînd se discută în articol de oameni mari, vii cu măscării. Cu adevărat discuția ți-e peste puteri.
Elena Popa, citește, înainte de a grăi. În Dicursul în Catedrala de la Regensburg, Benedict XVI a tratat o chestiune vitală: de ce unii religioși revin la evul mediu și scot sabia? Nu Islamul era în joc, ci reprezentanți ai săi. Benedict a și vizitat după Regensburg țări islamice și nu a fost nici o problemă, căci cine a vrut să priceapă a priceput.Nu a atacat Islamul, dar a pus o întrebare grea. Nu ai habar, lele, dar te bagi. Cruciada e în mintea matale îngustă.
De ce sa uităm de Papa Ioan Paul al II-lea, cui ii serveste?
Citez:
„Inspirati de un Papa care avea acelasi sange cu ei, reformistii au umilit guvernul comunist. Lech Walesa a semnat documentul de recunoastere oficiala a Solidaritatii cu un pix suvenir al vizitei Suveranului Pontif.
In 1987, in cadrul celei de-a treia vizite in Polonia, Papa s-a rugat in fata monumentului de la Gdansk inchinat muncitorilor ucisi de regimul comunist.Acest gest a fost interpretat ca un pas constient al Papei de trecere de la discursul religios la implicarea in arena politica.
Celebrand o slujba in fata a aproximativ 750.000 de credinciosi polonezi, multi dintre ei agitand pancarte ale Solidaritatii, Papa Ioan Paul al II-lea le-a laudat perseverenta in lupta pentru libertate.
„Nu exista lupta mai eficienta decat solidaritatea”, a declarat Papa in fata unei multimi care il aclama, constienta ca Suveranul Pontif vorbea despre Solidaritatea cu majuscula.
Lech Walesa isi aminteste de felul in care Papa a readus in Polonia valorile morale.
„Acestea au invins de fapt sistemul comunist” spune fostul presedinte al Poloniei.”(media)
Lasă-te de istorie, Fekete Tulipan, căci ce spui sunt vorbe de pe siteuri și nu cunoaștere. Istoria este altceva decît vorbăria ta. Să o facă istoricii, că de amatori ne-am procopsit. Se vede unde se ajunge cu vorbe în vînt.
@Istoric contemporanist :nu cred ca esti atat de incrincenat din prostie,cred ca urasti lumea si tot ce te inconjoara
Te repeti ca o balalaica de la o postare la alta, de la un nickname la altul,mai bine ai face ce iti recomand: lasa-ne!
Oricine are datoria să spună imposturii ce este. Asta este – numai impostură! Nu le știm pe toate, Fekete Tulipan, dar atunci nu ne înfigem în ceea nu știm decât după ureche sau siteuri. Nu de alta, dar fiecare auzim sau putem butona un computer.
@…escu,
Ai scris ca nu stii din CE s-au luat (la 1054, cred ca ai vrut sa spui).
Am o idee : intreaba-te DE CE, ucigasul de CRESTINI emergenti,
SAUL se dadu peste cap pe Drumul Damascului si deveni brusc, deodata, instantaneu DASCAL intru Crestinism …
Si DE CE se stradui sa ajunga fix la ROMA.
Pe banii CUI ?
DE ATUNCI s’au separat incet, incet, pana la 1054.
Nu au realizat ca va dura INCA Ideea autentic crestina, chiar dupa incaierarea din 1054.
AU crezut ca incaleca astfel Ideea Crestina originara.
Au mai castigat (Razboaiele Religioase, etc.
Au mai si pierdut (Spania, Frantza).
Meciul continua …
Ratzinger a vrut sa salveze Ideea Crestina.
Eliminarea FIZICA era prea incriminatoare.
Eliminarea SOCIALA a fost preferata.
Ca si in cazul lui Eminescu.
La inceput. Fiindca a rezistat sase ani, s-a trecut la eliminarea FIZICA si cu rusine …