Un spectacol deocheat şi nu tocmai

Despre musicalul “The Full Monty”, pus în scenă de regizorul şi coregraful Răzvan Mazilu la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu”, s-a scris deja de mai multe ori. Filmul omonim, care stă la baza lui, celebra producţie americană semnată de Terrrence McNally şi David Yazbek, adaptare, la rândul lui, a producţiei britanice din 1997 cu acelaşi nume, […]

Un spectacol deocheat şi nu tocmai

Despre musicalul “The Full Monty”, pus în scenă de regizorul şi coregraful Răzvan Mazilu la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu”, s-a scris deja de mai multe ori. Filmul omonim, care stă la baza lui, celebra producţie americană semnată de Terrrence McNally şi David Yazbek, adaptare, la rândul lui, a producţiei britanice din 1997 cu acelaşi nume, […]

Despre musicalul “The Full Monty”, pus în scenă de regizorul şi coregraful Răzvan Mazilu la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu”, s-a scris deja de mai multe ori. Filmul omonim, care stă la baza lui, celebra producţie americană semnată de Terrrence McNally şi David Yazbek, adaptare, la rândul lui, a producţiei britanice din 1997 cu acelaşi nume, a ţinut paginile de cronică din întreaga lume, aşa cum se cuvine unei producţii cu nominalizări şi premii la „Tony Award”, “Drama Desk Award” sau “Theatre World Award”.

Versiunea timişoreană a acestei “piese de teatru-dans”, cum a mai fost numită, a avut premiera bucureşteană în 13 noiembrie, în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical “Viaţa e frumoasă”.

Timp de peste trei ore, publicul din Sala “Operei Naţionale” a urmărit atent şi amuzat spectacolul, răsplătit la final cu aplauze sincere.

Răzvan Mazilu nu este la primul său musical. El a semnat, acum câţiva ani, “Marlene”, de Pam Gems, la Atena. Iar spectacolele regizate la “Teatrul Odeon” au reţinut întotdeauna atenţia criticii şi a publicului.

Pariul era de data aceasta provocator, nu numai din cauza comparării cu filmul, dar şi din cauza subiectului şi a numărului mare de actori şi muzicieni implicaţi în spectacol.

Trama este cunoscută, evident, de toată lumea. Un grup de salariaţi ai unei fabrici metalurgice este concediat, bărbaţii încearcă să-şi scutească soţiile de vestea proastă, dar lipsa banilor, cu întreg cortegiul de necazuri aferent, îi face să-şi piardă şi respectul pentru propriile persoane şi să-şi rişte chiar mariajul. Soluţia? Un spectacol de striptease. Ideea porneşte de la participarea soţiilor la o asemenea reprezentaţie, la care, află soţii excluşi din sală, se pot câştiga 50.000 de dolari într-o seară.

Întreprinderea nu e lipsită de conflicte

Aşa începe aventura. Spectacolul urmăreşte încercarea personajelor de a se transforma în dansatori, rezervele lor la ideea că vor trebui să se exhibe goi în public, mai ales că nu au “atu”-urile unor profesionişti, nici din punct de vedere fizic, nici din cel al talentului. Mai mult, soţiile, actuale sau foste, nu trebuie să ştie nimic. Întâmplările se succed, de cele mai multe ori cu umor, de la casting la repetiţii, de la cumpărarea “costumelor”, un slip minuscul, la seara cea mare. Autorul păstrează, chiar în notă comică, o dimensiune psihologică a personajelor, mai ales în cazul “stripper-ilor”, şi creionează, uneori prea apăsat, o imagine nu tocmai flatantă a încercărilor de combatere a stresului, în special în personajele feminine, mari amatoare de senzaţii shocking.

Rezolvarea diferenţei dintre imaginile ce curg ale filmului şi montarea pe o scenă de teatru este o reuşită graţie decorului gândit de Dragoş Buhagiar, cu mijloace funcţionale care permit schimbări de decor din mers. Scena este flancată pe laterale de ziduri, ce devin, după caz, spaţiu închis sau spaţiu deschis, sala de repetiţii şi apoi de spectacol este mobilată cu câteva lăzi ce servesc drept scaune, dar şi drept obiecte de recuzită, ca şi “pianul” la care cântă “o pianistă de vârstă incertă”.

Relaţiile personale ale eroilor au loc în două module mobile, pe două niveluri, adăpostind patru apartamente, care “intră” sau “ies din scenă” în funcţie de acţiune.

Orchestra, dirijată de David Crescenzi şi Valetina Peetz, ambii cântând şi la pian, evoluează antrenant, susţinând ritmul alert al piesei şi punând în valoare, aproape întotdeauna, vocile protagoniştilor. Tot lui Dragoş Buhagiar i se datorează şi costumele, inventive, şarjate în cazul personajelor feminine, pentru a răspunde imaginii împinse uneori până la grotesc a purtătoarelor lor.

O repetiţie lipsită de entuziasm

Echipa de actori joacă cu o vădită plăcere, reuşind performanţa, remarcabilă în România, unde musicalul este la începuturile lui, de a fi actori, cântăreţi şi dansatori în acelaşi timp, vocile reuşind să convingă, cu o menţiune specială pentru Gabriela Popescu (Jeanette) şi Richard Balint (Jerry). Desigur, nu l-am avut în vedere în enumerare pe Cristian Rudic (Harold), care este solist al Operei timişorene. Să remarcăm şi mişcările lascive ale stripperului “profesionist” Buddi, interpretat de Victor Manovici, ce provoacă hohote de râs.

Evident, toată lumea aştepta rezolvarea scenei de final, în care actorii trebuie să justifice titlul “full monty”, scenă rezolvată ingenios de regizor.

Într-un interviu, Răzvan Mazilu mărturisea că “pentru acest spectacol s-au pus în mişcare toate resursele Teatrului Naţional din Timişoara, se lucra pe mai multe fronturi şi, deşi am avut un timp foarte scurt la dispoziţie – doar două luni şi jumătate –, tuturor ne-a făcut mare plăcere să muncim, să ne autodepăşim, să facem ce nu am mai făcut până acum (sunt actori în distribuţie care joacă pentru prima dată într-un musical). Am lucrat cu mare voluptate şi plăcere, am rîs foarte mult la repetiţii. Eu mi-am dorit o viziune, să-i zicem, «realistă» a piesei, filmică, pentru că publicul are ca reper şi filmul cu acelaşi nume, a cărui acţiune e urmărită îndeaproape de textul lui Terrence McNally”.

Spectacolul timişorean este unul dintre puţinele musicaluri de la noi, iar interpreţii lui au dovedit o pasiune ieşită din comun pentru montarea lui, dat fiind că modalitatea de joc specifică acestui gen cere, pe lângă talentul şi experienţa de actor, o energie susţinută, calităţi de expresie plastică, voce, spirit ludic.

Trupa stripperilor inspirându-se dintr-o revistă sexy

De remarcat ştiinţa cu care regizor şi actori au reuşit să evite vulgaritatea, ce pândeşte un asemenea subiect, chiar în pasajele mai “suculente” ale textului şi în gesturile mai fruste din unele momente.

Spectacolul lui Răzvan Mazilu, care este în mod cert un succes de public, îşi atinge scopul. El reuşeşte să amuze, păstrând în acelaşi timp un subtext grav. E drept, uneori acţiunea trenează, simţi parcă nevoia unor secvenţe mai scurte, a lipsei unor situaţii redundante. Din fericire, sunt puţine.

Richard Balint, Ion Rizea, Matei Chioariu, Cristian Rudic, Colin Buzoianu, Victor Yila, Gabriela Popescu, Tania Popa, Andrea Tokai, Laura Avarvari, Victor Manovici, Doru Iosif, Luminiţa Tulgara, Mirela Puia, Daniela Bostan, Victoria Suchici Codricel, Adrian Jivan, Valentin Ivanciuc, Benone Viziteu, Alex Hâncu realizează un tur de forţă în interpretarea acestui spectacol care-şi păstrează suflul până la final.

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.