Pelicula „Anonimul” este un thriller politic şi o dramă istorică ficţională, regizată de Roland Emmerich, scrisă de John Orloff, cu Rhys Ifans şi Vanessa Redgrave în rolurile principale. Filmul, premiat la Festivalul de la Toronto în luna septembrie, a fost foarte aşteptat pentru că e primul în care se pune întrebarea cine a scris Shakespeare şi chiar se şi dă un răspuns. Pentru că, în fapt, disputa între oxfordieni şi stratfordieni datează din secolul al XIX-lea, iar suspiciunile că Shakespeare n-ar fi autorul operei sale vin chiar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. De aceea putem spune că o pare dintre neajunsurile filmului sunt scuzabile. Poate mai puţin cea a alegerii unui scenarist care nu s-a dovedit chiar un foarte bun cunoscător al disputei. E drept, dacă scenaristul se mai joacă cu biografiile personajelor şi chiar cu plasarea lor în timp, fundalul istoric şi evenimentele politice importante ale perioadei sunt respectate: „pacificarea” Irlandei, loviturile date catolicismului şi diferendele cu Spania, amânarea până în ultimul moment a succesiunii la tron şi recunoaşterea valorii de om politic şi a serviciilor aduse de William Cecil ultimilor Tudori. Dintre inadvertenţe să amintim numai plasarea în timp a piesei „Hamlet” în timpul vieţii lui William Cecil, faptul că scriitorul Christopher Marlowe trăieşte în 1598, în timp ce el murise cu cinci ani înainte, omorârea lui Marlowe în Southwark de către Shakespeare, pe când el fusese ucis cu un cuţit într-o încăierare dintr-o cârciumă din Deptford, incendierea Teatrului Globe în 1603 în loc de 1613…
Emmerich mărturisea că, până să citească scenariul lui John Orloff, ştia foarte puţine lucruri despre istoria elisabetană, dar, după aceea, a construit şi el diferite teorii. Într-un interviu din 2009 declara că a gândit filmul în jurul a trei personaje: Ben Jonson, William Shakespeare şi Contele de Oxford, iar un an mai târziu anunţa finalizarea tramei. „Este o combinaţie între foarte multe lucruri. Este un thriller istoric, pentru că se referă la succesorul la tron al Reginei Elisabeta şi la lupta poporului, care vrea să aibă ceva de spus în această privinţă. Sunt pe de o parte Tudorii şi pe de alta Familia Cecil, iar între ei este Regina. Prin această poveste arătăm modul în care piesele scrise de Contele de Oxford au sfârşit sub numele William Shakespeare.”
Joely Richardson în Anonimul
Potrivit acestei variante la teoria oxfordiană, creaţia shakespeariană s-ar datora unui nobil elisabetan, Edward de Vere, al 17-lea Conte de Oxford, prezentat ca un geniu literar şi iubitul, dacă nu cumva şi bastardul, Reginei Elisabeta.
După un prolog al actorului shakespearian Derek Jacobi (care apare de altfel, şi în final, „copertând” pelicula), filmul debutează cu încercarea disperată a lui Robert Cecil, Conte de Salisbury, de a descoperi manuscrisele lui Shakespeare şi cu incendierea Teatrului Globe.
În încercarea de a atribui paternitatea operei shakespeariene lui Edward de Vere, filmul se achită în linii mari de complicata misiune. Sigur că el e doar o variantă a însufleţitei polemici, care are şi alţi pretendenţi la paternitate, între care Francis Bacon, Christopher Marlowe, Contele de Derby (el însuşi ginere al Contelui de Oxford) şi Contesa Mary Pembrocke. Sau toţi laolaltă.
Rhys Ifans în rolul Contelui de Oxford
Este un film tipic hollywoodian pentru ceea ce s-ar putea numi film biografic sau film de epocă, producţia lui însumându-le pe amândouă. Sigur că regizorul se dovedeşte şi de această dată a fi interesat să creeze „atmosferă”, cum s-a întâmplat şi cu „Valul ucigaş”, numai că transferul într-un viitor nu foarte îndepărtat i-a reuşit mult mai bine decât coborârea în Londra elisabetană. Cu siguranţă şi din cauză că tehnica modernă de simulare şi de montaj e mai adecvată proiecţiilor în viitor decât în trecut. Plăsmuirile de epocă ale lui Roland Emmerich sunt prea vizibil cu ochiul liber scenografie de platou şi chiar, în mare măsură, butaforie (vezi mai ales Teatrul Globe şi „viziunea” de ansamblu asupra Turnului privit dintr-o barcă de pe Tamisa). Ceea ce nu a reuşit să închege recuzita de platou n-a reuşit nici computerul. Mişcarea lor s-a dovedit a fi de câteva ori chiar nereuşită cu aplomb, ca în mulţimea aproape punctiformă care însoţeşte brownian, într-un câmp deschis acoperit de zăpadă, convoiul mortuar al Reginei Elisabeta. Suntem cam departe de atmosfera lui „Shakespeare in Love”, şi acela un film hollywoodian, dar în care epoca e mai primitor-prietenoasă pentru cinefilul contemporan şi mai bine reconstituită. Roland Emmerich îşi împănează pelicula cu accente de film sumbru, cu mult întuneric, mult noroi (în cartierele rău famate ale Londrei), cu flashback-uri de montaj alert, a căror metonimie într-o, de altfel, curgere lentă a imaginilor nu se potriveşte întotdeauna intenţiilor sale regizorale.
Cu cine rivalizează Contele de Oxford?
Shakespeare purtat pe braţe de spectatorii entuziasmaţi
Principalul defect din punctul de vedere al construirii personajelor îl constituie separarea totală între Contele de Oxford, care are toate calităţile, şi Shakespeare (interpretat de Rafe Spall), care are toate defectele. Nu numai că este necredibilă, dar face un deserviciu filmului pentru că lezează imaginea generală privind scriitorul, devenit punct de referinţă în literatura universală, ce apare numai ca un papiţoi, cu aplecare spre crimă şi şantaj, ca într-un film de serie B. Asemănătoare este şi îngroşarea personajului Robert Cecil, în scena spectacolului cu „Richard al III-lea”, unde între actorul de pe scena elisabetană care-l joacă pe Robert şi Robert Cecil, primul Conte de Salisbury, fiul şi succesorul lui William Cecil, interpretat în film remarcabil de actorul Edward Hogg, nu există nicio diferenţă ca nuanţare, ca joc chiar.
Şi Sebastian Armesto, în afară de scena în care Ben Jonson recunoaşte geniul Contelui de Oxford, are un joc linear.
Sebastian Armesto este Ben Jonson
De altfel, tot grupul de scriitori nu face altceva decât să bea căni cu bere în public, să curteze femei uşoare, să participe la chefuri cu actorii şi, eventual, să se toarne unii pe alţii în Turn. Chiar dacă intenţia regizorului a fost nobilă, în a arăta că scriitorul de geniu nu poate fi decât un aristocrat şi prin naştere, şi prin comportament, şi prin talent, şi prin stil, nu i-a reuşit pentru că, de fapt, Contele nu prea are cu cine să intre în competiţie. Să nu uităm că rivalii lui, până una alta, erau totuşi Christopher Marlowe şi Ben Jonson, ca să nu-i amintim decât pe cei notorii, care continuă să intereseze cititorii şi publicul de teatru şi astăzi.
Există şi scene foarte bine jucate, cum ar fi cea în care Regina Elisabeta tânără (interpretată de Joely Richardson, fiica Vanessei Redgrave şi a regizorului Tony Richardson) vede fragmentele din „Visul unei nopţi de vară”. În afara excelentului rol făcut de Vanessa Redgrave, actorul David Thewlis este foarte credibil în Willian Cecil, primul Baron Burghley, mult timp consilier al Reginei Elisabeta, în a cărui casă îşi petrece tinereţea Edward de Vere.
Dincolo însă de toate acestea, filmul reuşeşte să prindă spectatorul şi are meritul de a transforma în poveste o dispută literară care a făcut şi face încă să curgă multă cerneală.
