Una dintre semnificațiile ieșirii Marii Britanii din UE este în mod evident ieșirea societății britanice din paradigma pragmatică, utilitaristă și intrarea întregului continent european într-o nouă paradigmă ideologică, utopică.
Liderii politici ai partidelor de extremă dreaptă/stângă au știut să instrumentalizeze foarte bine problema refugiaților/emigranților și printr-un discurs împotriva străinilor din Europa au reușit să manipuleze majoritatea opiniei publice. Este greu de crezut cum o națiune dezvoltată, stabilă, dinamică, prosperă a reușit să cadă în această capcană: noile ideologii ale secolului XX. Însă care sunt aceste noi ideologii care se prefigurează a cuceri masele la începutul secolului XXI? În mod evident, după 11 septembrie 2001, occidentul s-a dezlănțuit nu doar militar, împotriva unor câtorva state din Orientul Mijlociu, ci și ideologic. Noul ideamic al occidentului a devenit în mod inevitabil reprezentantul lumii arabe, musulmane, resortisantul comunităților beduinilor, talibanilor, triburilor din Afganistan și până în nordul Africii. Probabil în contextul războaielor din Afganistan (început în 2001) și Irak (început în 2003) în țările occidentale a fost creat deja creuzetul ideologic pentru noi partide politice bazate pe o nouă ideologie și o nouă doctrină. Istoricul italian, Emilio Gentile consideră că acesta este momentul în care, în SUA, apare o nouă religie, dar o religie politică, un patriotism aprte care situează națiunea americană deasupra tuturor celorlalte națiuni și chiar mai mult deasupra a tot ceea ce există inclusiv în societatea americană. Nimic nu este mai presus decât națiunea americană. Cu o singură excepție: Dumnezeu. Însă, inclusiv Dumnezeu, în toată complexitatea semnificațiilor pe care acest concept/nume/entitate o are, chiar și El, devine un Dumnezeu american și un Dumnezeu al tuturor. Pentru cei care sunt interesați de aprofundarea temei recomand Emilio Gentile, La democrazia di Dio. La religione americana dell`impero e del terrore, Editori Laterza, Roma, 2006. Care este elementul central al acestei noi doctrine politice? Asemenea perioadei interbelice, imediat după sfârșitul primului Război Mondial când Europa încerca să-și creeze o nouă identitate, bazată mai mult pe națiune și pe idealul național opus cosmopolitismului și deschiderii universale americane. Această regăsire a identității naționale prin opoziție față de ceea ce este stăin îl situează pe resortisantul unei comunități diferite nu doar în postura socială și culturală de străin ci și de concurent, dușman, inamic. Astfel, această definire a identității naționale prin respingerea a ceea ce este străin ca nociv și dăunător pune în mod inevitabil prima piatră la temelia xenofobismului și extremismului.
Însă, nimic din toate acestea nu constituie o noutate. Toate lucrurile prezentate deja mai sunt sunt cunoscute în sfera științelor politice, a istorie, filosofiei și multe alte discipline umaniste. Totuși, cum este posbil ca un asemeena fenomen să se materializeze tocmai în rândurile unei populații cultivate, stabilă economic, dinamică din punct de vedere cultural și social? Ce s-a întâmplat cu această populație? Ce s-a întâmplat cu cele 17 milioane de alegători? Există următoarea ipoteză, acești alegători au renunțat la logica, luciditate, moderație și rațiune iar astfel au capitulat în fața emoțiilor, stărilor de angoasă și frică față de străini, sentimentelor de ură și dispreț față de aceștia. În mod evident alegătorii au fost păcăliți (pentru a câta oară?) de partidele populiste care au militat cu asiduitate pentru soluții redicale împotriva străinilor și implicit pentru ieșirea Marii Britanii din UE. Deoarece partidele populiste și extremiste nu au perseverat în stigmatizarea numai a arabilor, musulmanilor și a ai altor resortisanți de pe alte continente ale lumii, dar eu au perseverat inclusiv în denigraderea și ostracizarea tuturor celorlalți europeni din Europa continentală. Așadar, indiferent de problemele Marii Britanii, Europa și toate celelalte continente se fac vinovate de suferințele britanicilor. Ce altă utopie mai mare și nocivă ar putea-o depăși pe aceasta? În 1955, filosoful Raymond Aron publica o scurtă cărticică intitulată L`opium des intellectuels, prin opiu descriind efectele nocive ale politicii/puterii politice asupra intelectualilor. Însă, în contextul unei lumi unde politica se cultivă prin mijloacele moderne de comunicare precum presa online, unde accesul este rapid dar de proastă calitate, prin rețelele de socializare unde poți comunica doar cu niște ,,cohorte de idioți’’ din punctul de vedere al romancierului Umberto Eco și desigur prin televiziuni unde o imagine, un zâmbet sau o încleștare a dinților ține loc de argument și schimbă discuția temeinică și fundamentată pe scene de teatrul absurdului construite prin semne pline de subînțeles de unde spectatorul (eternul inocent și naiv) înțelege ceea ce vrea, sau mai bine zis ceea ce poate. Ei bine, acolo, în acea falsă presă, în acele spații de falsă comunicare/socializare unde se practică o adevărată manipulare și spălare a creerelor, acolo, în acele platouri de televiziune ocupate de actori de mâna a doua numiți moderatori, jurnaliști, specialiști, analiști, invitați speciali, etc. acolo nu se va cultiva niciodată o gândire lucidă, echidistantă, rațională, bazată pe argumente logice nu pe lozinci și sloganuri, fără patimă, fără mistificări și apologii seculare. Nu, prin asemenea mijloace nu educi/cultivi/îndrumi 17 milioane de oameni. În cel mai fericit caz poți să-i dezinformezi. În cel mai rău caz – pentru națiune desigur! – poți să-i manipulezi, să le ștergi propria identitate, propriile repere morale, proria scară valorică.
