Să ne aducem aminte: superoptimiştii vedeau o finală românească la spadă feminin, proba individuală. Era o exagerare? Nicidecum. Dar s-a întâmplat ceea ce pe scurt se numeşte accident. Au curs, năvală, apostrofările, ba chiar şi jignirile. Dar nu puţini au fost cei care, cu un optimism incurabil, au pronosticat că fetele vor lua, totuşi, o medalie pe echipe.
Opăriţi cu ciorbă, am suflat şi în iaurt. O medalie, măcar un bronz! De unde atâta rezervă? Pentru că la medalii erau înscrise cel puţin trei echipe înspăimântătoare: China, campioana olimpică şi mondială en titre, Rusia, mai mereu în finalele mondiale şi olimpice, şi SUA, cea mai nouă forţă a spadei feminine. Nu mai vorbim de Franţa, Italia, Coreea de Sud. Cel mai greu le-a fost fetelor noastre meciul cu SUA, câştigat la limită, 24-23.
Confruntarea din semifinală, cu Rusia, s-a jucat de parcă miza era tezaurul ascuns prin firidele Kremlinului. Am luat conducerea încă de la bun început şi n-am mai cedat-o. 45-31. Le-am luat aurul, să ne dea Tezaurul! Şi ne-am pus pe aşteptare. Era trecut de miezul nopţii, la Bucureşti. Dar în inima fetelor noastre se iţise o rază de soare. Fetele antrenorului Dan Podeanu au luptat ca la Mărăşeşti. Am văzut cu ochii noştri şi am trăit cu inima cât un purice celebra deviză a muschetarilor, uşor modificată: „Una pentru toate şi toate pentru una!”. Ana Maria Brânză-Popescu, Simona Gherman, Simona Pop şi Loredana Dinu! Mulţumim! I-aţi făcut pe români fericiţi.
Târziu, în noaptea din România şi în după-amiaza din Brazilia, răsuna imnul nostru şi pe cel mai înalt catarg flutura tricolorul românesc. Lacrimi, lacrimi de bucurie. Fără lacrimi, nu se poate, că doar suntem la cea mai plângăcioasă Olimpiadă!
Să mai păstrăm, totuşi, un pumn de lacrimi şi pentru finala de la tenis, unde Horia Tecău şi Florin Mergea vor da piept cu titanul Rafael Nadal şi Marc Lopez. Despre semifinala lor cu americanii Jack Sock şi Steve Johnson nu sunt prea multe de spus, românii aproape că s-au distrat cu adversarii, fiindu-le superiori cu cel puţin două clase. Victoria lor n-a stat nicio clipă sub semnul îndoielii. Cum va fi meciul lor cu spaniolii? Greu de anticipat. Nadal e Nadal, dar supercampionul nu este un obişnuit la partidelor de dublu, pe când Horia şi Florin au jucat, anul trecut, în componenţe diferite, o finală la Wimbeldon, au câştigat un turneu, la Bucureşti, şi au la activ câteva prestaţii excelente, în acest an olimpic, la Washington şi Toronto.
Cu alte cuvinte s-au pregătit special pentru acest turneu presărat cu uriaşe surprize, cum ar fi eliminarea lui Nole Djokovici, atât la simplu (!!!), cât şi la dublu. Haideţi, băieţi, că se poate! Vrem să plângem de bucurie şi pentru voi!
În fine, cu inima strânsă, chircită până la durere, suntem alături de Cristina Neagu şi Paula Ungureanu şi toate celelalte fete care trebuie să confirme că au venit la Rio pentru o medalie. Meciul lor cu Spania este decisiv. Va fi greu, teribil de greu, întrucât ibericele se arată a fi într-o formă de zile mari, victoria lor asupra Braziliei a fost una categorică. Dar fetele noastre au demonstrat, în partida cu Muntenegru, că s-au trezit din pumni. Pentru ele, turneul a început cu acel meci. Cu un egal şi o victorie împotriva Spaniei şi a Norvegiei, ieşim din această infernală grupă şi intrăm în zona meciurilor eliminatorii. Să ne aducem aminte că aproximativ la fel au stat lucrurile şi la recent încheiatul campionat mondial, unde am cucerit bronzul. Calcule, sigur că da, calcule, adică speranţe. Speranţe şi pentru echipajul de 8+1, speranţe pentru Marian Drăgulescu şi Cătălina Ponor, speranţe pentru toţi ceilalţi români rămaşi în lupta pentru medalii.
