În zilele caniculare ale acestei veri, saloanele elegante şi răcoroase ale galeriei „AnnArt” primesc vizitatorii cu o selecţie excelentă de picturi, lucrări de grafică şi sculpturi din protofoliul casei, datorate unor creatori din generaţii diferite, care au în comun originalitatea expresiei artistice.
Unor artişti consacraţi, a căror artă a fost certificată şi de timp, ca Sorin Ilfoveanu, Ştefan Câlţia, Vladimir Şetran sau regretatul Paul Neagu, li se adaugă nume sonore ale generaţiei de mijloc, cum ar fi Francisc Chiuariu şi Mircea Roman, generaţia tânără fiind prezentă prin Laura Covaci şi Constantin Rusu. O secvenţă convingătoare a artei româneşti contemporane.
Într-una dintre săli stau alături Sorin Ilfoveanu şi Ştefan Câlţia, cei doi corifei ai artei zilelor noastre, prieteni şi, până la un punct, călători pe un acelaşi tărâm al esenţei universului, materializate în personaje-icoane pe pânză. Icoane de un tip aparte în care sacrul se iveşte dincolo de religii. Personajul lui Sorin Ilfoveanu, cu păunul servindu-i drept etolă, conturat hieratic în albastru, purtând în spate flori şi în mâini insecte, devenit astfel centrul universului, este enigmatic în nemişcarea lui. S-au pus peste pictura lui Sorin Ilfoveanu mai multe etichete, cel mai adesea cea de suprarealism. A fost asemănat cu Salvador Dali. De fapt, esenţa artei lui nu are legătură cu suprarealismul, chiar dacă o parte a instrumentarului expresiv pare s-o sugereze. Personajele lui Sorin Ilfoveanu devin suport pentru o spiritualitate cu note ancestrale, efigie a unei umanităţi aflate sub semnul eternităţii. Arhetipuri ale fiinţei. Drmul către pictura lui este deschis, în sala precedentă, de câteva desene în creion, peisaje lipsite de prezenţa umană, locuri ce trăiesc prin sensibilitatea liniei, ritmate de diferenţele de duct al minei sau cărbunelui.
Lucrările lui Ştefan Câlţia şi Sorin Ilfoveanu, expuse alături
Pe un şevalet pare să plutească, aşezat parcă în faţa ecranului albstru, personajul misterios al lui Ştefan Câlţia, un călător prin lume, uimit în costumul său somptuos, oferind flori şi păsări. O cromatică rafinată, contrastantă, structurează compoziţia, generează dialogul între amplul spaţiu liber al fondului şi încărcătura semantică a personajului.
Lor pare să li se contrapună, în sala vecină, un alt tip de permanenţă, eternul fenimin întrupat în nudurile, despre care am vorbit relativ recent, ale lui Vladimir Şetran.
Numele lui Paul Neagu este asociat în primul rând cu sculptura. Expoziţia de la “AnnArt” aminteşte vizitatorului opera picturală a artistului, format, de altfel, în facultate în această artă. Guvernată de aceleaşi legi ale conceptualismului abstract, filtrate prin propria personalitate şi prin propriul intelect, picturile lui au, în altă cheie expresivă, aceeaşi dimensiune cosmică. Culoarea lui ordonată riguros construieşte şi deconstruieşte lumi, geometria devine vehicul sensibil al energiilor care subîntind universul. Artistul ale cărui opere sunt expuse în marile muzee ale lumii, care a dat Bucureştiului una dintre primele sale sculpturi monumentale cu adevărat contemporane, a cărui arhivă se află acum la Tate Gallery, se dovedeşte egal cu el însuşi indiferent de mijloacele pe care le foloseşte. Pictură, grafică, sculptură, instalaţie devin la Paul Neagu un cod al permanenţei civilizaţiilor.
Paul Neagu
După o lungă perioadă petrecută în Marea Britanie, ca şi Paul Neagu, Mircea Roman a revenit în ţară. Reprezentant al neoexpresionismului în anii ’80, artistul, oscilând între reprezentarea cvasi-realistă şi tentaţia abstractului, îşi centrează întreaga operă asupra figurii umane.
În personajele sale, dramatice, puse în situaţii constrângătoare, gândite să fie prinse pe perete, uneori cu o anatomie amputată, alteori, devenite casă pe picioare, incluzând o scară întunecată, artistul asociază culoarea volumului, acordându-i un rol simbolic clar. Profund personală, creaţia lui Mircea Roman foloseşte citatul cultural, caracteristică a postmodernismului, personajele sale feminine părând să coboare în egală măsură din antichitatea greacă sau egipteană şi din lumea zilelor noastre.
Nudurile lui Vladimir Şetran în dialog cu personajele feminine ale lui Mircea Roman
Tot generaţiei optzeciste îi aparţine şi Dorin Creţu, artist care trăieşte din 1990 la Paris, cunoscut publicului român de artă din retrospectiva de la Centrul Cultural “Palatele Brâncoveneşti” de la Mogoşoaia, itinerată la “Muzeul de Artă” din Constanţa în 2008 şi 2009 şi din expoziţia personală organizată anul trecut tot de Galeria “AnnArt”. Petalele transparente ale unor flori trasformate în ideea de floare captează şi întorc privitorului lumina într-o lume de nicăieri şi de nicicând. Un univers al cărui centru devine fragila alcătuire de petale. Metaforă a naturii şi sacrului în egală măsură. Rafinate cenuşiuri, blânde irizări de albastru construiesc o pictură în care motivul transcende realul, devenind semn plastic pur şi efigie a misterului în acelaşi timp.
„Pictură descendentă din suprematismul lui Malevich, devine subtil senzuală prin rapel la imagistica vegetalului. Imaginea familiară, ataşantă prin memoria florii, devine, de fapt, meditaţie asupra spaţiului interior. Sunt ecrane din ţesătura organicului omonime cu nebuloasele stelare. Este un releu natural pentru a vorbi despre aburi de transparenţă prin care vezi dincolo de lucruri. Vezi ritmuri-inflorescenţe sau iradieri de petale, similare organizărilor de energii ale viului cosmic”, scria criticul Aurelia Mocanu.
Francisc Chiuariu
Din generaţia care şi-a făcut intrarea cu brio după 1989 sunt prezentaţi în expoziţie Francisc Chiuariu, Laura Covaci şi Adrian Ilfoveanu.
Autor al unor serii de opere în care combină mai multe tehnici, cel mai adesea fotografia şi filmul, suportul de backlit pictat pe ambele feţe, una cu ulei, cealaltă cu cerneluri tipografice, ca în “Shadows” şi “Outdoor”, Francisc Chiuariu îşi alege subiectele din cotidianul banal, perceput ca o defilare de umbre, în care cea a îngerului apare nu o dată. O abordare a lumii contemporane, în care umorul, sarcasticul şi oniricul se împletesc într-o viziune particulară, imediat recognoscibilă. Intelectual şi sensual, visător şi ironic, comentator acid al cotidianului, cu o ştiinţă perfectă a dozării cromatice, Francisc Chiuariu îşi adjudecă strada, oamenii, dramele sau iluziile şi le transformă în comentariul său asupra lumii. Formele fantomatice sau perfect construite induc neliniştea sau speranţa. Oameni şi animale, câini, lupi, devin feţe şi simboluri ale unui timp neliniştit şi precar.
Laura Covaci
Cu un bogat palmares internaţional, cu lungi perioade petrecute în Statele Unite şi în Franţa, Laura Covaci apare rar în spaţiul expoziţional românesc. Pictura ei este un univers de basm pentru copii, populat cu animale când drăgălaşe, când nelinştitoare, pline de umor, dar şi de tristeţe. Culori calde, contrastante structurează casete de jucării sau capete de nou-născuţi prinse într-o incipietnă formă de comunicare. Un teatru de marionete care joacă însă teatul cotidian.
În sfârşit, Constantin Rusu aduce din perioada sa romană peisaje bântuite de umbrele picturii metafizice, calme, într-o gamă cromatică dominată de brunuri de alburi, cărora le adaugă compoziţiile cu săgeţi roşii, indicatoare construind lumi, trasând direcţii, cotropind pânza prin mulţimea lor dispusă cvasi-circular, într-o halucinantă signaletică amintind spaţiul urban.
Adrian Ilfoveanu
Am lăsat la urmă sculptura lui Adrian Ilfoveanu, artist a cărui creaţie nu poate fi subsumată niciunei direcţii generale. Aparţinând seriei de animale fantastice, creaturi jumătate om, jumătate animal, piesa din expoziţie se impune prin forţa realizării, prin expresivitatea dată de îmbinarea de graţie felină şi de forţă, prin nelinştea imposibilităţii clasării într-o specie anume.
“AnnArt” propune o expoziţie ce merită văzută pentru capacitatea organizatrilor de a etala, într-o compoziţie armonioasă, opere de tipologii diferite, cu o forţă de comunicare apreciabilă, care cer, fiecare în parte, întreaga respiraţie a spaţiului.
