În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
– Eu cred că rătăcirile sufletelor sunt extrem de interesante şi uneori ne pot oferi o fereastră spre esenţă. Este momentul când Dumnezeu ne dă un îndemn. De am reuşi să şi reconstruim, pe această cale, drumul străbătut, am deschide un drum la care eu cuget de mult. Să nu uităm că, în felul acesta, ni se oferă prilejul să pătrundem într-o zonă unde, de obicei, doar harul poate să-l îngăduie pe om.
– Te referi la extaz.
Cei doi învăţaţi au revenit la discuţiile lor. Al Cincizeci şi patrulea nu-i mai urmărea. Poate că nici nu i-ar fi înţeles, mai ales când făceau trimiteri la alţi savanţi sau când, folosind întrebări şi răspunsuri, coborau tot mai mult în abstract. Al Cincizeci şi patrulea rămânea tăcut după fiecare relatare a lui Heiric, prizonier al poveştilor ascultate şi niciodată terminate. Încerca, atunci, să găsească o urmare cât mai potrivită, după biata sa logică de servitor, pentru personajele prizoniere într-un prezent infinit. Astfel se năşteau alte poveşti, iar el era ocupat cu ele şi nu se liniştea defel până ce nu ajungea la continuarea ce i se părea cea mai firească. Şi cea mai liniştitoare pentru sufletul său. Omul Mort făcea curăţenie prin încăperi, mătura curtea şcolii sau spăla anexele, însă gândurile îi căutau soluţia pentru drumul mai uşor al unui negustor evreu în drum spre Bagdad sau pentru liniştea unei fetiţe rătăcite printr-un cimitir uriaş.
Rar mai era atent la discuţiile savante şi fu cu atât mai surprins când îşi dădu seama că Heiric şi cu Remi se străduiau – desigur, în mare secret – să pună la punct un sistem prin care să poată face reconstituiri de pe urma soliilor sufletului rătăcitor al lui Heiric. Treptat, ei au început să caute, mai ales, atestări ale vieţilor sfinţilor şi ale fericiţilor muritori martori ai marilor evenimente aparţinând de istoria religiei. Parcă şi incontrolabilele excursii ale sufletului magistrului se îndreptau, de atunci, spre locurile unde au avut ori vor mai avea loc evenimente ale credinţei.
Într-o zi, Remi îi explică:
– Ajutaţi de marea şansă a memoriei sufletului călător al lui Heiric, noi ne străduim să accedem pe calea deducţiilor acolo unde fericiţii au ajuns prin extaz. Nu este un drum pe deplin raţional nici al nostru, fiindcă ocazia ne este dată tot de mister.
Însă Al Cincizeci şi patrulea, în toată simplitatea sa, simţea că devenea tot mai mult martorul, dacă nu complicele, unui joc interzis. De atunci a început să-şi evite savanţii prieteni şi să-şi caute refugiul tot mai mult în sala pupitrelor. A reuşit să copieze în întregime un manuscris, poate chiar două sau trei. Pentru aceasta a fost lăudat şi binecuvântat de însuşi episcopul. Apoi, însă, a simţit nevoia să modifice desenele. Ilustraţiile sale erau tot mai nepotrivite. Pe cele mai scandaloase le distrugea el însuşi. Câteodată n-o făcea suficient de repede şi păcatele sale au apucat să fie văzute şi de alţii. Chiar şi în ignoranţa sa, până şi Omul Mort vedea că a apucat-o pe un drum greşit.
Într-o noapte a fugit, părăsindu-şi familia şi prietenii. Ar fi vrut să le transmită un mesaj lui Heiric şi lui Remi, însă nu cunoştea sensul literelor, ci ştia doar să le copieze. După o vreme, îi păru bine că n-a putut lăsa nimic scris în urmă: orice încercare de comunicare în scris poate să te trădeze şi să-ţi denunţe ispitele. Se pedepsea astfel: el trebuia să dispară.
Omul Mort a rămas în jur de patru ani la Auxerre. Amintindu-şi de perioada aceea, îi reveneau în memorie mai ales scenele cele mai cumplite din desenele cărţilor pe care le-a văzut în scriptorium. Şi propriile-i desene pe care n-a reuşit să le distrugă la vreme. Amintirile de la Auxerre nu aveau nici o asemănare cu perioada idilică de la Plock. Încetul cu încetul, episodul Auxerre se confunda tot mai mult cu lucrurile pe care voia să le uite, mai bine zis cu acele momente când a fost surprins cu grozăviile desenelor interzise. De clipele acelea se străduia să fugă şi nu de desenele propriu-zise.
Însă mai erau şi numeroase alte lucruri de care voia să fugă Cel de Al Cincizeci şi patrulea. Câteodată se simţea asemenea unui câine de coada căruia copiii au legat un obiect oarecare: animalul fuge cât îl ţin puterile, doar-doar va reuşi să scape de podoaba nedorită. Şi nu scapă de ea decât cel mult datorită unei întâmplări. Câinele mârâie, se învârte în jurul cozii şi aleargă mai departe cu povara după el, spre hazul tuturor celor de faţă.
Fugind la întâmplare, asemenea câinelui pe care şi-l ştia drept nesuferit model, Omul Mort traversă în zigzag ţara şi coborî înspre Alpi. Vremurile erau extrem de nesigure, urmaşii lui Carol cel Mare şi ai lui Ludovic cel Pios se războiau între ei fără de încetare, iar cetăţile – ca să nu mai vorbim de târguri şi sate – se aflau într-o veşnică teroare că-şi oferă supunerea unor stăpâni nepotriviţi şi că vor fi pedepsiţi cumplit pentru această ignoranţă. Dar cine să mai fie la curent cu adevăraţii stăpâni, când aceştia se succedau atât de des? Până şi vestea morţii unuia sau altuia dintre mai marii lumii sosea cu o întârziere atât de mare, încât, între timp, şi succesorul putea să fi dispărut de mult. După moartea lui Lothar, Carol s-a încoronat la Metz şi rege al Lothringiei, însă a părăsit ţara de la prima solie a lui Ludwig Germanul, aşa cum a mai făcut-o şi altă dată şi cum o va mai face pe viitor. Însă, deocamdată, Carol, îmboldit de sfaturile ierarhilor din apropierea sa, s-a amestecat şi în disputele papilor. Alpii au devenit o fâşie a nimănui. Cel de Al Cincizeci şi patrulea a încercat să-şi ofere afişata inepuizabilă bună-dispoziţie localnicilor prin aşezările cărora trecea, însă nimeni nu avea disponibilitatea de a accepta, în asemenea vremuri, un străin. Omul Mort reuşea să-şi mai astâmpere foamea cel mult în urma unei munci ocazionale, el fiind în măsură să repare mai orice.
Treptat, şi tonusul său sufletesc scăzuse atât de mult încât nu mai fu în stare să mimeze voioşia. În primul rând, că nu reuşea să fugă suficient de repede de obiectul pe care şi l-a prins în coadă. În al doilea rând, că nu vedea nici un viitor pentru viaţa-i chinuită. În acei ani, cât mai avusese puterea de a părea indiferent la toate, i-a mai fost permis să zăbovească într-un loc sau altul. Bărbaţii erau peste tot în mare minoritate, fiindcă majoritatea lor era plecată să lupte – fără ca măcar să ştie exact pentru cine, însă păstrând perspectiva de a reveni între ai lor cu o agoniseală altfel imposibil de obţinut şi cu amintirile unor atât de ispititoare aventuri pentru nişte ascultători ce nu şi-au părăsit niciodată satul natal. Aşa că, uneori, Al Cincizeci şi patrulea, încă mascul în toată puterea, părând apt de a munci şi apt de a iubi, a tentat şi în acele timpuri tulburi. Însă, de fiecare dată când părea că şi-a aflat un cheag, îl apuca din nou amocul şi fugea mai departe, fără a da cuiva vreo explicaţie şi fără a-şi lua vreodată rămas bun. (S-au găsit şi case unde a mai fost aşteptat multă vreme să se reîntoarcă, ceea ce nu s-a întâmplat însă niciodată.)
Cel puţin trei motive îl izgoneau din fiecare loc: el nu a fugit din Auxerre ca să scape de propria-i familie, aşa că nu vedea de ce să se lege de o alta; i se întâmpla tot mai des să cadă la pământ, zvârcolindu-se şi scoţând spume pe gură, spectacol la fel de dezagreabil ca şi uluitoarele sale dispariţii într-o moarte din care nimeni altul cunoscut nu s-a mai întors vreodată; el nu se putea opri. Fiecare nouă „excursie a sufletului său”, fie că-l părăsea, lăsându-i trupul în convulsii, fie că-i transforma temporar corpul într-un leş, îi readucea în faţă imaginile tuturor spaimelor trăite, auzite sau imaginate. Era de parcă toate acele coşmaruri se adunau într-o sumă tot mai greu de suportat. Iar revelaţia că fuga nu avea nici un ţel îi lua şi ultima rază de nădejde.
O vreme s-a mai amăgit că, în împrejurările date, singura scăpare ar fi să se menţină în prezent. Însă în prezent, aşa cum l-au învăţat Heiric şi Remi, nu se păstrează decât sufletul eliberat de corp, sufletul pe care nu a reuşit niciodată să-l urmeze, atunci când acela îl părăsea. Sufletul îngrădit de trup trăieşte şi se hrăneşte din amintirile trecutului şi din perspectiva viitorului, tocmai trecutul de care voia să scape şi viitorul dorit – care pentru el nu mai exista.
În Alpi, Omul Mort a încercat să ducă o viaţă de schimnic, însă propria-i prezenţă s-a dovedit cea mai greu de suportat. Ea îl readucea mereu tocmai printre umbrele de care, fugind, voia să scape, aşa că făcea tot mai dese incursiuni în satele de prin defileuri ca să mai vadă oameni, ca să mai uite de el însuşi. Asta l-a condus la o concluzie surprinzătoare: cel mai bine era când reuşea să işte mici conflicte, întrucât, chiar dacă ieşea bătut ori dacă trebuia să-şi folosească întreaga pricepere pentru a izbuti să scape, momentele acelea îl acaparau în aşa o măsură, încât îl scuteau de prezenţa fantomelor. În clipele de concentrare maximă totul era în regulă. Aşa că a început să caute certurile, să intre cu bună ştiinţă în situaţii periculoase, să trebuiască să fie în alertă cât mai des şi pentru cât mai multă vreme. Când obosea sau când trebuia să se ascundă, revenea la schitul lui de sub stâncă şi stătea acolo până ce simţea că are nevoie de o nouă situaţie încordată. Şi iar venea printre oameni.
În aşezările pitite prin munţi, Al Cincizeci şi patrulea a devenit o figură despre care a început să se vorbească. Să se vorbească evident cu neplăcere. Străinul era murdar, răspândea un puternic miros neplăcut1, nu se cunoştea de unde a venit, cine era, de ce şi-a găsit să indispună lumea tocmai din acele locuri. Unii, ca să scape de el, îi mai dădeau un rest de mâncare, alţii găseau că e preferabil să nu te încurci cu un individ pus mereu pe harţă. Vremea cât ar fi putut să-şi găsească un rost într-o comunitate oarecare trecuse pentru Omul Mort.
Odată chiar a fost osândit la moarte. Într-o altă iarnă grea, când animalele sălbatice sunt mai flămânde şi, deci, se arată a fi mai dispuse să întreprindă incursiuni disperate, un grup de dezertori atăcă un sat. De obicei, asemenea acţiuni era încununate de succes, comunităţile mici, după ce că n-aveau forţa necesară de a se putea apăra, mai erau luate şi prin surprindere. De data aceea, oamenii au fost preveniţi din timp şi au reuşit să lupte şi să-i prindă pe agresori. Printre prizonieri, au dat şi de Cel de Al Cincizeci şi patrulea. Însă n-au apucat să-l execute, individul a căzut inert – de spaimă, credeau băştinaşii. L-au lăsat acolo unde s-a prăbuşit, alături de leşurile bandiţilor ucişi, hrană pentru animalele sălbatice. Doar că, sărbătorind ei victoria, a sosit acolo şi cineva dintr-un alt sat, de undeva unde Omul Mort a mai decedat odată. Acela le-a atras atenţia că ticălosul a învăţat să se prefacă şi că lucrul cel mai indicat ar fi să-l descăpăţâneze, ca să fie siguri că nu i-a păcălit din nou. Aşa că s-au dus cu toţii să-i taie capul cadavrului, numai că oaspetele a avut dreptate şi Al Cincizeci şi patrulea n-a mai putut fi găsit printre stârvuri.
1 Abia cu timpul au realizat oamenii că acela era miros de hoit…
