Vara rece (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Prin uliţele strâmte, din care mărfurile se revărsau ca vinul tămâios dintr-un ulcior prea neîncăpător, uriaşa piaţă respira aidoma unor fiinţe vii. Nu exista seminţie de pe întinderile Terrei care să nu fie prezentă acolo, doar că era imposibil să găseşti – ca neiniţiat – pe cineva anume într-un moment anume. Negrii, foarte diferiţi între ei, albii blonzi şi măslinii, galbenii cu ochii migdalaţi şi alţii asemănători cu albii, indivizii cu pielea incertă, însă şi oamenii cu structuri anatomice stranii puteau fi întâlniţi când nici nu te aşteptai. După un şir neîntrerupt de surprize, nimic nu mai poate mira. Şi, apoi, fără a fi pregătit, din îngustimea sufocantă a străzilor comerciale dădeai brusc de fluviu sau măcar de un canal cu apă, la fel de circulat ca şi pământul. Şi, involuntar, ridicai capul spre a privi albastrul nesfârşit, căutând măcar acolo un loc unde aglomeraţia fără îndurare să mai contenească.

Eva a trăit vreo cinci ani¹ în al-Karkh şi i-a plăcut acolo întrucât tocmai vechile amintiri îi sugerau că a regăsit Raiul sub forma cimitirului de lângă Roma. Trecutul şi prezentul s-au reîntâlnit şi s-au făcut una. Trecuturile s-au unit şi ele în acest contact cu prezentul. Eva era fericită: vremurile parcă s-au contopit din nou.

Dar viaţa era nu numai veselă la Bagdad, ci şi tristă. Prea multa splendoare nu putea să se oglindească decât în mizerie spre a fi aptă de a fi admirată în adevărata ei măreţie. Preoţi şi înţelepţi cu frica lui Allah nu conteneau să le amintească, printre delicii, trecătorilor sfârşitul iminent al fiecăruia pe acest pământ. Urmaşii lui Hasan al-Basri, pretindeau, asemenea ascetului, că dacă lumea “ar şti ceea ce ştie el, ar râde puţin şi ar plânge mult”. Doar că pe unii, certitudinea nenorocirilor viitoare îi face să-şi ascundă spaimele într-un prezent cât mai efervescent. Aceia se şi molipsesc între ei şi se grăbesc să bea împreună din drogul uitării. Eva nu s-a amestecat nici printre asceţi, nici printre puritani, femeia sufistă Rabi’a al-Adawir nu i-a fost model şi A Cincizeci şi una nici n-a ştiut vreodată de ea. Eva trăia un prezent ireal, construit pe reminiscenţe de amintiri timpurii, amintiri pe care nici nu dorea, însă nici n-ar fi fost în stare să le mai pună în cuvinte. Ea se furişa într-o lume doar a ei, în care, însă, nesuportând solitudinea, invita cât mai mulţi oaspeţi. Scribul nu are amănunte despre modul cum s-a despărţit de stăpânul ei, cel ce a adus-o la Bagdad, dar o regăseşte în imensa piaţă, unde femeia realizează în doar câteva luni o ospătărie celebră în epocă. Darnică atunci când dorea, A Cincizeci şi una a ştiut să fie şi şireată, ori de câte ori îi era ameninţat confortul. În localul ei – tot mai încăpător – femeia îşi primea clienţii cu mâncările cele mai rafinate din întregul cartier, venind acolo şi demnitari şi prinţi spre a-şi petrece clipele de uitare. Cu tot anturajul specific unei pieţe unde se îngrămădesc indivizi din cele mai diferite clase sociale şi rase, unde vagabonzii şi hoţii îi pândesc pe naivi şi pe străini, Eva a reuşit să creeze un spaţiu care să nu se înconjoare de o faimă rea. Iniţial, clienţii au venit, în primul rând, fiindcă stăpâna putea oferi la orice oră din zi sau din noapte bucatele cele mai sofisticate proaspăt preparate. În curând, Eva a reuşit să-şi găsească furnizorii ei, care îi aduceau punctual fructele, animalele, legumele şi ingredientele cele mai variate şi din locurile unde acestea se bucurau de cea mai mare faimă. Comercianţilor li se adăugau grădinarii necesari pentru a-i livra nenumăratele flori trebuitoare decoraţiunilor, însă şi aranjamentelor culinare şi siropurilor de tot felul.

Al doilea motiv pentru care localul Evei a devenit repede un loc de întâlnire stimat era dat de calitatea servirii. Vasele din cel mai fin porţelan erau folosite doar pentru ceea ce-i prieşte prăjiturii, fructului, sosului aromat de mahallabia şi de portocale. Străchinile din lut, nu mai puţin decorative, erau dedicate felurilor gătite, în vreme ce alte suporturi erau din lemn, fiindcă doar acesta îngăduie firesc puii fripţi, mieii la proţap şi brânza dulce strecurată prin miere. Argintul nu era utilizat decât la ceea ce îi place argintului: stropitul cu apă aromată. Iar aurul, aurul era doar pentru regii bucatelor: djudaba, sparanghelul sau delicatesele din cele mai fine organe ale păsărilor şi animalelor sacrificate. Nimic nu se prezenta ostentativ, totul era etalat la dimensiuni bine calculate, totul se dovedea motivat. Băuturile se serveau cu multă prudenţă, dar erau disponibile din toate soiurile imaginabile, multe neputând fi consumate decât la sugestia Evei, muşterii nici măcar cunoscând existenţa unor asemenea licori.

Al treilea motiv pentru care era căutat localul Celei de A Cincizeci şi una era modul cum a fost amenajat: deşi nu peste măsură de mare, el a fost împărţit astfel încât fiecare client să-şi găsească uşor perimetrul cel mai potrivit, fără a-i deranja pe ceilalţi şi fără a fi măcar observat de aceia. Mari amatori de a se crampona de un prezent ce le era mereu înfăţişat ca o escală înaintea nesfârşitelor suferinţe, arabii şi ceilalţi meseni erau încântaţi să asculte poveşti care să-i ducă în labirinturi cât mai încâlcite şi cât mai îndepărtate. Cântăreţii erau la mare preţ în Bagdad şi unii dintre ei au ajuns în imediata vecinătate a celor mai înalţi stăpâni, bucurându-se de favoruri cum doar iubiţii împăraţilor Romei au mai primit. Ciungi, chiori şi murdari câţiva, frumoşi şi eleganţi alţii, cântăreţii şi-au găsit un adăpost în saloanele Evei şi îi desfătau pe clienţi cu arta lor. Unii o făceau ca să-şi asigure hrana, alţii mai degrabă pentru o carafă cu vin, câţiva pentru droguri, nu puţini spre a se lansa într-o carieră atât de promiţătoare, chiar dacă îngreunată de o concurenţă acerbă. Şi mai erau nenumăraţi cântăreţi ce pur şi simplu nu-şi imaginau că ar fi putu face şi altceva în viaţa lor, interpreţi din vocaţie, neurmărind nici un scop mai îndepărtat decât acela de a se simţi răsfrânţi în prezenţa celor din jur.

Eva a avut grijă ca localul ei să nu depăşească aceste atracţii, pe care le-a dus până aproape de perfecţiune: intimitatea, bunul gust, discreţia constituiau legile ei de bază. Orice exces era interzis şi A Cincizeci şi una dispunea de oameni de ordine pregătiţi oricând de a potoli zeluri nedorite. Şi autorităţilor le convenea acel local: aici se întâlneau nenumăraţi oameni din toate categoriile sociale, dar şi dregători şi rude de ale dregătorilor. Locul era desprins din basm şi lumea era slobodă la gură. Islamul nu făcea nici o diferenţă între rase şi religii, nimeni nefiind segregat în Bagdad din cauza credinţei sale. Oamenii stăpânirii erau peste tot şi supravegheau liniştea cetăţii. Oamenii stăpânirii veneau şi în localul Evei şi-şi petreceau ore multe prin diferitele parcele aparent etanşe ale aşezământului. Însă nimeni n-a fost arestat vreodată acolo şi nici încăierări sau violenţe n-au prea avut loc. Că unii muşterii au dispărut pentru o vreme sau de tot ar fi putut fi perceput şi ca urmare a celor spuse în cârciumă, dar nimeni n-a avut vreodată dovada acestui lucru.

Şi, iarăşi, toate astea n-ar fi fost posibile fără reţetele extraordinare şi de o diversitate infinită şi fără de puzderia de cântăreţi aflaţi oricând la dispoziţia clienţilor.

Abbasizii au ştiut să îmbine povestea bună cu mâncarea nu mai puţin somptuoasă.. Cu timpul, totuşi, calitatea felurilor nu mai ţinea de gust, ci de impact. Meniurile trebuiau să fie nu neapărat hrănitoare, ci, mai ales, variate şi ieşite din comun. În ospătăria Evei se puteau servi, la cerere, legume din Europa, dar şi din Siria, Africa sau Orientul Îndepărtat. Fructele erau de cele mai neaşteptate culori şi acelaşi soi putea fi admirat (sau savurat) în nenumărate variante. Căci, de pildă, merele din apus nu aveau aroma celor din Iordania, chiar dacă, uneori, le întreceau în frumuseţe pentru desfătarea ochilor. Eva avea mere roşii, mere verzi sau mere galbene, dar şi altele vărgate în zeci de nuanţe. La fel şi perele, smochinele, portocalele şi lămâii. Sutele de soiuri de seminţe se amestecau printre măslinele de cele mai neobişnuite mărimi şi culori. Cărnurile, atât de scumpe în Constantinopol, se găseau în cantităţi nefireşti în Bagdad, iar modul lor de preparare constituia taina fiecărui bucătar.

Acolo unde materia primă era asigurată, competiţia între cei ce o preparau era atât de mare fiindcă o faimă deosebită în servirea unui anumit fel putea să-l lanseze pe meşter în slujba celor mai importanţi oameni ai lumii, iar salariile şi avantajele de tot soiul erau pe măsură. Asceţii erau îngroziţi că rapsozii au ajuns să cânte cu mai mare patos o fiertură excentrică decât marile virtuţi umane şi chiar decât gloria lui Allah. Şi – ceea ce li se părea cel mai deprimant – până şi bărbaţii ce nu-şi uitau niciodată îndatoririle religioase au ajuns să aprecieze asemenea producţii.

Aceasta era realitatea, iar savanţii, mai puţin patetici decât asceţii, luau în derâdere “marile subiecte la modă”, conştienţi că ştiinţa lor nu va fi niciodată la acelaşi nivel de audienţă cu tratatele despre mâncările dintr-un anumit peşte sau cele despre modul cum trebuie aranjate petalele de nuferi în sosul de migdale.

Aceasta era realitatea şi de ea profitau nu numai cei ce se îngrijeau de pitorescul felurilor, cei ce le consumau, cei ce le cântau, nenumăraţii negustori şi producători, dar şi visele oamenilor. Ne aflam pe vremea abbasizilor şi frumuseţea trecea cu adevărat (şi) prin stomac. Ea era receptată cu toate simţurile, aşa cum nu se va mai întâmpla niciodată: frumosul va fi contemplat cu ochii, cu limba, cu nările, cu mâinile, cu proprioceptorii, dar chiar şi cu urechile: pe de o parte, mâncatul dovleacului va fi însoţit de un cântec despre virtuţile dovleacului, mâncatul mielului va fi savurat pe versurile unduitoare despre modul cum a fost preparat animalul, iar ibrahimyya (născocirea culinară a lui Ibrahim al-Mahdi, fiul Daylamei şi fratele vitreg al lui Harun) se va bucura de stihuri mai înfocate decât marile victorii militare ale califilor.

Plăcerile gastronomice nu mai erau simple bucurii animalice, ci nişte semne concrete ale unor satisfacţii mult mai complexe. Iar semnele nu sunt decât “toate lucrurile care ne aduc aminte altceva, dincolo de impresia pe care lucrul însuşi o produce asupra simţurilor noastre”, după cum afirmase încă Sfântul Augustin. Sigur, printre muşterii Evei se numărau şi trecători de ocazie, oameni cărora li se făcuse foame în imensa piaţă şi care au intrat pentru a băga ceva în gură sau pentru a se odihni undeva de arşiţa soarelui şi de oboseala zilei. Mai erau şi alţii care, atraşi de faima locului, odată ajunşi atât de aproape, doreau să treacă şi prin această experienţă, dacă tot au venit în centrul lumii, la Bagdad. Numeroşi bărbaţi din societatea bună căutau să se întâlnească într-un punct dintre cele mai mondene cu semeni de aceeaşi condiţie socială. Nu lipseau nici veşnicii arivişti, încercând să forţeze nişte contacte interumane considerate prielnice pentru o posibilă carieră din visele fiecăruia dintre ei.

Anii au trecut şi localul Celei de A Cincizeci şi una s-a lărgit tot timpul cu noi separeuri şi noi intrări destinate celor ce nu voiau să fie recunoscuţi. Succesul întreprinderii se baza pe calitatea ireproşabilă a serviciilor şi rafinamentul ambianţei, pe diversitatea obişnuiţilor casei şi pe modul cum cele mai diferite caractere, etnii şi profesiuni îşi găseau răsplătite aşteptările atât de ireconciliante în afara acelui stabiliment. Drept consecinţă, Eva a reuşit să mai deschidă şi alte asemenea ospătării în al-Karkh. Despre acest loc unic, Yakubi ne povesteşte că reprezenta “o piaţă mare care se întindea pe o lungime de aproape doi parasangi şi pe o lăţime de un parasang¹. Fiecare comerţ îşi avea propriile sale străzi, dispunând de un număr de locuri anume desemnate, prăvălii, curţi, astfel încât meseriile şi categoriile nu se amestecau”. A Cincizeci şi una a ştiut să respecte de la început această separare cutumiară. Însă localul iniţial (şi totodată cel rămas cel mai important în conştiinţa vremii) risca să devină un adevărat labirint, în care să se rătăcească, până la urmă, şi cunoscătorii. Arhitecţi şi constructori celebri au creat coridoare ferite şi nivele suprapuse cu intrări şi ieşiri nebănuite, dar afluenţa mereu crescândă de clienţi a făcut ca o încăpere de la etajul întâi să se prăbuşească într-o zi nefericită până într-un spaţiu amenajat la subsol. Eva risca neplăceri extreme după această nenorocire, însă lucrurile s-au muşamalizat, iar fiica lui Finio a înţeles că şi locul acela îşi are limitele lui fireşti, astfel că a deschis şi alte restaurante asemănătoare pe nenumăratele coridoare ale pieţei. Nu numai că se eliminau astfel pericolele născute dintr-o sofisticare extremă a unei singure clădiri, însă se puteau separa mai corect “meseriile şi categoriile” de care pomenea Yakubi. Totuşi, proliferarea “filialelor” s-a produs încet, cu mult mai încet decât ar fi permis-o afluenţa de solicitări. Asta fiindcă Eva nu dorea să coboare nivelul serviciilor şi îi trebuia timp – ei, ca femeie, mai ales – să organizeze o reţea tot mai stufoasă. Ea avea nevoie de furnizori, de bucătari, de personal de servire, de cântăreţi, de muzicieni, toţi de un profesionalism măcar acceptabil pretenţiilor deosebite ale stăpânei. Şi, în primul rând, Eva avea nevoie de un bărbat care să se posteze în faţa ei în relaţiile tot mai complicate şi tot mai cunoscute cu atâţia oameni. Ştim că pe bărbatul Celei de A Cincizeci şi una l-a chemat Muhammad şi mai suntem la curent şi cu faptul că acesta nu era adevăratul său nume. Soţul Evei era un creştin nestorian, al cărui tată a venit la Bagdad de la mănăstirea Dayr al-Attiq odată cu Mansur, căruia i-ar fi oferit găzduire, atunci când califul a căutat locul ideal pentru noua axă a lumii, noul oraş reşedinţă. O altă variantă, nu mai puţin celebră, ar fi fost aceea după care respectivul Muhammad ar fi fost un evreu trecut la Islam, doar că scribul se îndoieşte în mod serios de veridicitatea surselor care duc în această direcţie: pe de o parte, “stăpânul” reţelei de localuri atât de influente trebuia să fie evreu, doar evreii ocupându-se cu un comerţ atât de înfloritor cu creştinii din Europa de Apus ca să poată satisface orice capriciu al celui mai excentric client, iar, pe de altă parte, sursele sunt mult mai târzii, când absoluta toleranţă religioasă din Bagdadul lui Mansur, Mahdi şi Harun putea fi trecută între paranteze de nişte autori mult mai puţin îngăduitori, pentru care evreu = nu numai negustor, dar şi personaj infam. Dealtfel, scribul n-a găsit decât în surse apusene această menţiune etnică a soţului Evei, iar sursele respective numai tolerante faţă de iudaism nu erau. Dar chiar şi aici, Muhammad, bărbatul Celei de A Cincizeci şi una nu-şi purta numele de origine, ceea ce face posibil ca el să fi fost într-adevăr un convertit la Coran. Şi mai fac credibile aceste surse şi faptul că personajul nostru nu era decât un substitut al Evei, cunoscută şi de ele (“Muhammad evreul, soţul Evei”.) O a treia trimitere ni-l indică pe Muhammad drept un venit din nord, din Bagaran sau din Kars.