Într-un cartier în care, în secolul al XIX-lea, îşi aveau reşedinţele familiile protipendadei bucureştene, pe Strada Clemenţei, devenită astăzi C.A. Rosetti, pictorul Theodor Aman şi-a construit, după propriile planuri, o casă, locuinţă şi atelier, pe care a decorat-o potrivit gusturilor lui rafinate şi modei vremii.
Realizată în stil neoclasic între 1868 şi 1869, construcţia, făcută de arhitectul Franz Scheller, era formată din parter, etaj şi pod, iar faţada dinspre stradă este decorată cu basoreliefuri, nişe cu statui realizate de Karl Storck şi medalioane cu efigiile lui Leonardo da Vinci şi Michelangelo. Pictorul a imaginat mobilierul, a realizat pictura murală din hol, decoraţiile interioare…
Monument istoric şi prin vechimea ei (a fost terminată în 1869), Casa Aman a devenit, în 1908, primul muzeu de artă din Bucureşti, în urma donaţiei soţiei sale, Ana Aman.
În acest muzeu, restaurat timp de mai mulţi ani cu pricepere, s-a deschis recent o expoziţie, intitulată “Vindecări miraculoase. Theodor Aman”. Este, după foarte mulţi ani, un eveniment în domeniul restaurării picturii de şevalet, cu rezultate excepţionale. Nu numai pentru redarea stării iniţiale a multor picturi, dar şi din punctul de vedere al istoriei artei.
Portretul doamnei Fălcoianu
Cei doi specialişti, Ioan D. Popa şi Simona Predescu, s-au aplecat cu multă atenţie asupra imaginilor de pe verso-ul lucrărilor, unele împlinite, altele în stadiu de eboşă, ce pot fi văzute şi analizate acum, aducând dovezi noi asupra modului de lucru şi viziunii artistice a pictorului.
Personalitate multivalentă, cu studii academice în Parisul de la jumătatea veacului al XIX-lea, cu Michel Martin Drolling şi François-Édouard Picot, artistul a jucat un rol important în modernizarea artei româneşti.
Pictor şi grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor şcoli româneşti de arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti, Aman a adoptat, pentru compoziţiile sale cu subiect istoric şi pentru multele portrete realizate la comandă, stilul academist în care se formase. Dar, evident, în perioada sa pariziană a cunoscut şi realizările artiştilor din Şcoala de la Barbizon, chiar dacă la nivelul creaţiei familiarizarea cu pictura în plein-air şi preocuparea pentru surprinderea momentului din natură apar numai în câteva peisaje şi în lucrările neterminate care dovedesc o tehnică de lucru în care tuşa joacă un rol important.
Portretul doamnei Fălcoianu înainte de restaurare
Lucrările aduse acum la lumină de cei doi restauratori fac tocmai dovada acestei modernităţi a lui Aman, temperate însă de gustul epocii şi, desigur, şi de subiectele predilecte ale operei sale, portretul şi pictura cu subiect istoric, extrem de prizate în epocă.
“Cu o execuţie spontană, dar sigură, cu o mare expresivitate plastică, în lucrările de dimensiuni mici pe suport de lemn, Aman depăşeşte limitele de înţelegere ale multor contemporani sau cronicari care, de-a lungul timpului, s-au limitat să-i vadă picturile raportate la cele ale unor pictori occidentali sau ale lui Nicolae Grigorescu.
Alături de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, după 1870, a modernizat pictura românească prin mijloace tehnice deosebite, printr-o viziune degajată, luminoasă, apropiindu-se de pictura proaspătă a impresioniştilor”, scriu în catalogul expoziţiei cei doi restauratori.
Peisaj
Lucrările expuse, “În parc, “Schiţă grădină”, “Schiţă pentru ţigani spoitori”, două schiţe în ulei: “Personaj în interior” şi “Femeie cu căţel”, schiţa “Peisaj cu casă”, “Doi cai şi căruţă”, schiţele “Peisaj citadin”, “Casă”, Peisaj, tabloul “Femeie cu mască”, “Vas cu trandafiri” mărturisesc îndepărtarea de rigorile academismului şi interesul pentru atmosferă şi pentru lumină. Tuşa liberă, spontană, vizibilă, alternanţa transparenţelor şi împăstărilor dezvăluie un Aman familiarizat cu tehnica plein-air-iştilor.
Nu ne vom opri în acest articol asupra tehnicii de restaurare, subiect mai potrivit unei reviste de specialitate. Nu putem omite însă o sumară trecere în revistă a etapelor pe care restauratorii le-au parcurs în demersul lor de “vindecare” a pieselor atacate de trecerea timpului, de acţiunea neinspirată a unor restaurări improvizate sau de neglijenţa oamenilor prin mâinile cărora au trecut. Curăţarea lor, înlăturarea adaosurilor, care uneori însemnau înscrisuri sau chiar ştampile aplicate pe pictură, chituirea spaţiilor de pe care culoarea se desprinsese, îndepărtarea peticelor în cazul unor suporturi de pânză, îndepărtarea vechilor verniuri, îngălbenite de timp şi, nu în ultimul rând, integrarea cromatică menită să prezinte privitorului lucrarea aşa cum fusese ea iniţial sunt operaţii ce impun cercetare ştiinţifică, migală şi o muncă asiduă ce poate dura uneori ani de zile.
Căruţă şi doi cai, aflată pe verso-ul picturii Peisaj
Ioan D. Popa şi Simona Predescu au îndeplinit toate aceste procese cu pricepere, cu dragoste faţă de artist şi de opere, cu rigoare şi talent. Calităţi necesare unui restaurator, pe care puţini dintre cei care admiră operele restaurate le bănuiesc, aşa cum puţini se gândesc la munca “doctorilor” ce rămân aproape întotdeauna în culise.
Imaginarea unui “perete” mobil şi transparent, “unde materia şi demersul pictural au fost valorizate atât ca aspect, cât şi ca structură”, oferă în expoziţie posibilitatea de a descoperi şi verso-ul lucrărilor, adăugând, pe lângă un număr de piese necatalogate până acum în opera artistului, şi un punct de plecare în completarea analizei creaţiei lui Theodor Aman.
Punctul central al expoziţiei, care a prilejuit organizatorilor şi reînvierea unei poveşti, este “Portretul doamnei Fălcoianu”.
Casa lui Theodor Aman se afla, aşa cum aminteam, într-un cartier select al oraşului acelei vremi. Locuiau acolo familii imporante ale societăţii bucureştene, cum ar fi Cesianu, Barozzi, Costescu-Comăneanu, Butculescu, Bărcănescu, Păucescu, Argetoianu, Catargi sau Cantacuzino.
Schiţă grădină, verso-ul tabloului Mama şi fetiţa
Şi, desigur, unii dintre ei vor fi fost şi oaspeţii artistului, şi comanditarii unor portrete. În linia acestor portete “de aparat”, adică oficiale, realizate la comandă, se înscrie şi “Portretul doamnei Fălcoianu”.
Soţia generalului Ştefan Fălcoianu, Alexandrina, a murit la numai 38 de ani, la Cimitirul Bellu existând un monument funerar, comandat de soţul ei sculptorului parizian Antoine-Auguste Préault.
Realizarea portretului semnat de Theodor Aman a durat mai mulţi ani, aşa cum doveşte studiul lucrării sub lumina ultraviolet, efectuat de restauratori.
“Dacă în etapa iniţială fondul era lis şi relativ egal cromatic, în etapa finală pictorul depăşeşte constrângerea impusă de exigenţele unui portret comandat şi foloseşte o pensulaţie mai largă, energic aplicată, specifică acestei etape a procesului de creaţie a pictorului Theodor Aman”.
Costume de epocă din colecţia Muzeului Aman
Pictat din profil, portretul ce pare lucrat după fotografie, procedeu deloc singular, a fost definitivat de artist cu puţin înaintea morţii sale, deşi fusese început cu peste două decenii înainte.
Povestea de azi a lucrării a constat în prezenţa la vernisaj a ES Matei I. Hofmann, ambasadorul Germaniei la Budapesta, descendent după mamă al familiei Fălcoianu, care a sprijinit restaurarea şi punerea în valoare a portretului.
Expoziţia de la Muzeul “Theodor Aman” nu trebuie ratată. Vizitatorul întâlneşte acolo o epocă, o ştiinţă despre care se vorbeşte extrem de rar, restaurarea, şi o operă, cea a lui Aman, a cărei frecventare este din ce în ce mai rară. Intrată în istoria artei româneşti, despărţită de noi nu numai prin trecerea anilor, dar mai ales prin curgerea curentelor şi tendinţelor artistice de-a lungul a peste un veac, creaţia lui Theodor Aman poate provoca încă satisfacţii estetice.
