Viscol şi muzică

Nici prin vis nu mi-ar fi trecut că dintr-o aşa vreme însorită voi ajunge destul de repede în infern. Şi nici că în mai puţin de câteva ore mă voi întoarce la Hula transformată într-un munte de zăpadăAdevărul este că nenumărate lucruri rămân îngropate în ungherele memoriei de unde se întorc pe neaşteptate, după o […]

Viscol şi muzică

Nici prin vis nu mi-ar fi trecut că dintr-o aşa vreme însorită voi ajunge destul de repede în infern. Şi nici că în mai puţin de câteva ore mă voi întoarce la Hula transformată într-un munte de zăpadăAdevărul este că nenumărate lucruri rămân îngropate în ungherele memoriei de unde se întorc pe neaşteptate, după o […]

Nici prin vis nu mi-ar fi trecut că dintr-o aşa vreme însorită voi ajunge destul de repede în infern. Şi nici că în mai puţin de câteva ore mă voi întoarce la Hula transformată într-un munte de zăpadăAdevărul este că nenumărate lucruri rămân îngropate în ungherele memoriei de unde se întorc pe neaşteptate, după o lege imposibil de formulat, poate guvernate de hazard sau ca prin minune recuperate de subconştient pe baza unui miros, a unei anume tăieturi a gurii, a unei unghii crăpate sau a unui zgomot auzit pe neaşteptate.

Un maidanez alb cu negru, cu o pată negricioasă înconjurându-i şalele ca o şa vopsită de un copil, mi-a readus în gând imaginea căţelului meu din copilărie. Cu el mergeam la vie, cu el plecam la pădure, tot el mă însoţea la pescuit sau prin zăpadă când trebuia să merg la sora mamei din capătul satului. Conduceam maşina trăgând cu coada ochiului la zăpada care pudra arăturile. Şi, dintr-o dată, în câmp, nu departe de şoseaua pustie, uscată şi dreaptă, apare un maidanez alb cu negru, cu acea formă de şa pe spinare, semănând perfect cu Drăgan, câinele copilăriei mele.

Îl uitasem şi el venea din memorie alergând în salturi, de parcă ne-am fi despărţit ieri. Nu era decât un maidanez sau poate câinele din copilărie alergând prin imaginaţia mea proiectată peste câmp. Într-o secundă, imaginea câinelui s-a lipit de cea a tatălui. Nu ştiu câte minute au trecut, poate că totul s-a petrecut la viteza unor secunde, dar m-am trezit cu gândul prin nămeţii iernii lui 1953. Aşa a rămas în istorie. Miliţia i-a scos pe toţi sătenii la desfundat şoseaua naţională. Se blocase la Hula Turdaşului. De pe fereastra casei, vedeam departe, spre Mureş, un munte de zăpadă apărut ca prin minune. Şi ţăranii cu carele încolonate, gata de asalt. Erau care cu loitre de scândură, trase de boi (încă nu apăruse pustietatea colectivizării), cu lopeţi de lemn în covergă şi cu două – trei coşuri de nuiele.

Trebuie salvată şoseaua naţională, strigau miliţienii cu puşca în spinare. Asta e misiunea noastră, tovarăşi!Soare, asfalt uscat, puţine maşini şi nici urmă de camioane. O bucurie aproape egoistă mă făcea să sorb frumuseţea drumului în timp ce radioul difuza ştiri despre viscolul de dincolo de munţi. Pe muzică am intrat în umbra unui nor, pe muzică am ajuns să traversez munţii din ce în ce mai întunecaţi, pe muzică am întâlnit primii fulgi de nea şi mirosul de zăpadă. Se schimbă vremea, am zis în gând la prima pală de vânt. Nu-mi imaginam ce urmează. Am renunţat la CD-urile cu jaz şi am trecut pe radio.

Oameni părăsiţi în câmp, pe drumuri judeţene, autostrada A2 este pe cale să se închidă, autorităţile recomandă şoferilor să nu pornească la drum decât dacă este strict necesar etc.! Vântul fluieră ca un balon uriaş, înţepat undeva în dreptul maşinii. Asfaltul e pudrat şi din kilometru în kilometru devine invizibil. Se simte şi gheaţa de sub zăpadă. Se împuţinează şi călătorii. Primii care m-au băgat în sperieţi arătau cu disperare o sticlă. Benzină! Îmi pare rău, sunt pe diesel! Atunci luaţi-l pe băiat până la primul sat, poate primeşte de la cineva! Puştiul e îngheţat. Stăm de o oră! Am auzit la radio că unii au rămas în viscol şi nu-i poate scoate nimeni până mâine. Poate merg cu nişte tancuri de la armată! Ce să facă noaptea? Caută-i pe oameni în toiul nopţii pe drumuri înghiţite de zăpadă pe întinderea Bărăganului!Începe câmpul pustiu dintre Piteşti şi Bucureşti. Unii au pierdut autostrada. Au lăsat maşinile în şanţ şi au plecat cu cine ştie ce. Alţii aşteaptă o maşină mai mare să se aşeze ca o buburuză în spatele ei. Parcă s-a răsturnat zidul care apără România de Crivăţul din Siberia.

În portiera maşinii, zăpada accelerată de vânt sună ca nisipul proiectat dintr-un furtun cu presiune. Tentaţia este să accelerez. În acelaşi timp ştiu că viteza mă poate duce în peisaj. Culmea este că, alături de mine, prin zăpadă, aleargă mereu căţelul meu din copilărie. Îl văd din când în când. Ba îl înghite viscolul, ba reapare, ţinând fuga egală cu viteza cuminte a maşinii.La ce se gândesc înzăpeziţii din Câmpia Bărăganului, amorţiţi de frig, îngroziţi de noaptea albă? Pentru a rămâne cu un strop de moral, renunţ la ştirile radioului. Şofatul devine o aventură pe cont propriu într-o situaţie limită. E şi un test de noroc. Mai am ceva rezerve la casieria destinului sau urmează o pană, un derapaj sau un val de zăpadă?Pentru prima oară, noaptea nu mi s-a părut ca o poartă albă spre lumea cealaltă!
Preluare din Editie speciala
 

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.