„Avionul soseşte la Bucureşti la 6 p.m. Este un aparat al liniilor aeriene române – TAROM – care vine de la Belgrad şi singurii pasageri pe care îi transportă, în afară de mine, sunt patru membri ai unei familii americane de origine română, care vine să viziteze vechea ţară natală. Mama este ultra fericită şi vorbeşte româneşte. Tatăl n-a deschis gura nici măcar o dată. Cele două fiice adolescente vorbesc numai americana – deşi înţeleg ce spune mama lor – şi nu se simt întru totul fericite. Aventura trecerii Cortinei de Fier le îngrijorează puţin. Nu sunt foarte sigure, la urma urmei, că reluarea legăturilor cu aceste îndepărtate meleaguri ale originilor este un lucru chiar atât de bun.”
Ieri-seară s-a deschis la Muzeul Ţăranului Român, în Sala de Oaspeţi, expoziţia de fotografie a artistei Inge Morath, ce poate fi văzută până la 17 octombrie. Sunt imagini din călătoria tinerei fotografe de la Agenţia Magnum, din Paris, în România anului 1958. Fragmentul citat surprinde, în puţine cuvinte, starea de spirit a călătorului occidental la primul contact cu o ţară comunistă. Vizita în România, în urma obţinerii cu dificultate a vizei de intrare în ţara pe care Inge Morath o cunoscuse în 1943, când studiase limba română la Bucureşti, făcea parte dintr-un amplu proiect de urmărire a cursului Dunării, de care autoarea fotografiilor, născută la Graz, era legată afectiv. Rezultatul călătoriilor ei prin ţară se constituie într-un jurnal în imagini, cu valoare de document, încărcate însă de o prospeţime şi o emotivitate care le transformă în operă de artă.
,_infiintat_de_austrieci.jpg)
Sibiu (Hermanstadt), înfiinţat de austrieci
Un cetăţean al lumii
Născută în Austria, călătorind din copilărie cu părinţii în Franţa şi Germania, unde şi-a făcut şi studiile, cunoscătoare a şase limbi, germana, franceza, engleza, spaniola, rusa, mandarina şi româna, asistentă la Paris a celebrului fotograf Henri Cartier-Bresson, practicantă în studioul londonez al fotografului Simon Guttmann, Inge Morath era, în momentul sosirii în România, un cetăţean al lumii. Această calitate urma să se desăvârşească patru ani mai târziu, prin căsătoria ei cu celebrul dramaturg Henry Miller, stabilirea în America şi numeroase călătorii în China, Rusia, Japonia, Elveţia, Spania şi Germania, urmate toate de cărţi şi de fotografii prezentate în expoziţii de pe mai multe continente.
Imaginile surprinse de artistă în Bucureştiul din perioada imediat postbelică îmbină documentarul cu capacitatea ei de a surprinde într-un instantaneu ceea ce se află în spatele „motivului”. Pentru cei care n-au trăit epoca respectivă, se iveşte de pe simeză o lume stranie, în care scene de muncă în fabrică, săli de studiu cu portretele lui Gheorghiu-Dej pe perete, manifestaţii în onoarea eliberării ţării de către prietenii de la Răsărit sunt dublate de fixarea obiectivului asupra figurilor, asupra privirilor dure sau nepăsătoare într-o realitate ambiguă. Recunoaştem aici familiarizarea autoarei cu şcoala imagistică germană, dar şi o curiozitate faţă de natura umană, dublată de căldură. Scenele din satele şi oraşele Transilvaniei sau Moldovei, în majoritatea lor realizate în momente de sărbătoare sau în zile de târg surprind prin lipsa dorinţei de pitoresc, atât de căutată de majoritatea fotografilor.
Celebrarea Zilei Eliberării
De la defilarea de 23 August din Bucureşti la tandreţea din imaginea unui cuplu în „Scenă stradală”, de la „Strada Lipscani” cu basorelieful în care apar tancurile sovietice la „Lecţia de balet de la Palatal Pionierilor”, aparatul se mută în târgurile săteşti din Ardeal, la scenele de nuntă, la portretele tinerelor în costume săseşti, cu figuri candide, încântate de interesul pe care l-au stârnit, la străzile unui oraş moldovenesc cu o firmă particulară ce subzistase încă, la bărcile pescarilor de la Jurilovca. Pentru cei foarte tineri, o imagine a Grotei giganţilor din Parcul Libertăţii, cum avea să se numească timp de aproape 50 de ani Parcul Carol, este o noutate, tot aşa cum cozile pentru vinderea produselor la Stat pot stârni curiozitatea. Există în fotografiile semnate de Inge Morath întreaga epocă: scenele de uzină, gospodăria agricolă de stat, sălile spitalelor muncitoreşti, clubul artiştilor amatori, alături de interioare săteşti, de siluete de biserici, de călugăriţe ţesând, de lăutari de la ţară colindând în căruţă localităţile în căutarea unei petreceri la care să fie angajaţi. Fiecare imagine este însoţită de comentariul fotografei, un comentariu informativ, neutru, cu atât mai sugestiv pentru privitorul de astăzi.
Ţigani călătorind dintr-un oraş în altul în căutare de petreceri şi nunţi
Elegantele fotografii alb-negru atrag şi prin cadrajul uneori excelent, şi prin aerul de epocă, şi prin prospeţimea pe care instantaneul o păstrează peste mai mult de jumătate de veac. Expoziţia de la Muzeul Ţăranului Român este o excursie într-o Românie care a schimbat vieţile multor oameni, surprinsă de obiectivul fotografic al unui artist detaşat de dramaticele schimbări istorice ale zonei, dar sensibil la marca lor asupra locurilor şi personajelor. Un aer de epocă învăluie acum imaginile, conferindu-le, dincolo de caracterul lor documentar, un farmec izvorât din contemplarea unui moment de viaţă suspendat în timp. Privind selecţia de fotografii, eşti obligat să fii de acord cu scriitorul Philip Roth, fotografiat de Inge Morath în 1956, deci cu doi ani înaintea imaginilor din România: „Odată devenit obiect al fotografiei ei, înainte ca tu să îţi fi dat seama, ea deja a surprins cu aparatul fotografic laturile tale ascunse. Este un intrus delicat, cu o cameră fotografică invizibilă”.
Interior de biserică, satul Aiud
Un frumos album, „Inge Morath. Jurnalul meu românesc”, completează manifestarea şi întregeşte imaginea acestei artiste, prezente, până în ultimele momente ale vieţii, în realitatea contemporană ei. Este suficient să amintim că ultimele imagini pe care inteţiona să le publice într-o carte erau dedicate victimelor atentatului terorist de la 11 septembrie 2001. Născută în 1923, Inge Morath s-a stins în 2002, fără a reuşi să-şi ducă până la capăt proiectul.
