Adevăratul preşedinte al României, Emil Constantinescu, îşi aniversesează, vineri, ziua de naştere. Profesorul universitar doctor, Emil Constantinescu, cu cele două licenţe ale sale – în Geologie/Geofizică şi în Drept – la care se adaugă şi titlul universitar de doctor în ştiinţe este cel mai titrat dintre şefii de stat de până acum ai României. Este de fapt, primul preşedinte democrat din Istoria României. La Mulţi Ani domnule preşedinte !
Învestit în funcţia supremă în statului român după un proces electoral dramatic, în 1996, Emil Constantinescu este şi singurul preşedinte de până acum al ţării noastre care a renunţat la reînnoirea mandatului şi care nu s-a cramponat de putere.
Batjocorit în fel şi chip pentru actele sale politice şi pentru declaraţiile publice, Emil Constantinescu va intra în Istorie ca preşedintele care alături de echipa din jurul său – demnitari, parlamentari, consilieri – a oferit unul dintre primele şi puţinele momente de rectitudine, de demnitate din parcursul zbucuimat al acestui popor: opţiunea clară, fermă şi neechivocă de susţinere a Alianţei Tratatului Atlanticului de Nord în demersul său de salvare de la dictatura comunistă a Balcanilor.
Lăsându-le cum e şi firesc modestia altora, Emil Constantinescu explică într-un interviu acodat Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES, care au fost acele momente de demnitate naţională pe care le-a detereminat şi susţinut: „Au fost, desigur, momente de asumare a unei maxime responsabilităţi, două dintre ele au fost extrem de dificile.
Unul dintre ele a fost decizia luată în 1999 de a folosi o forţă de descurajare împotriva invaziei minerilor, care nu mai aveau niciun obstacol spre Bucureşti, şi prin care am reuşit să introduc legea stării de urgenţă şi o acţiune de descurajare condusă de specialişti, de oameni care ştiau ce înseamnă acest lucru şi care a salvat nu numai Bucureştiul, ci şi România. Pentru că altfel, ţara noastră nu numai că nu ar mai fi fost membru NATO sau UE, ci s-ar fi afundat definitiv într-o lume a oligarhiei. Sau poate, pentru că asta avea loc chiar înainte de declanşarea intervenţiei în Iugoslavia, s-ar fi putut întâmpla ca situaţia să aibă consecinţe privind independenţa şi unitatea ţării. Oameni, în general nu fac raţionamentate mai complicate legate de acest lucru.
A doua decizie de mare responsabilitate a fost la sfârşitul intervenţiei din Iugoslavia, când am dat ordin şi am transmis Armatei Ruse şi Ministerului de Externe ordinul meu de întrerupere a zborului avioanelor care transportau trupe şi armament rusesc în Pristina. Astăzi, în memoriile publicate de Madeleine Albright sub titlul „Secretar de stat”, ea spune că acela a fost momentul cel mai grav, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când trupele ruseşti şi americane se puteau înfrunta direct pe teren şi acest lucru a fost evitat de decizia de a întrerupe şi a nu permite survolul României. În străinătate aceste lucruri sunt binecunoscute, în România ecoul a fost zero. Dacă ar fi avut consecinţe tragice, probabil că aş fi fost chiar linşat. Lucrurile s-au desfăşurat bine. A rămas numai faptul că pentru prima oară în istoria poporului român în ansamblul său, într-o istorie în care ruşii au trecut pe teritoriul românesc când au vrut, pe unde au vrut şi au stat cât au vrut, pentru pentru prima oară li s-a spus nu, au respectat această decizie şi şi-au cerut şi scuze. A fost un moment, după părerea mea, de maximă demnitate a poporului român, dar, mă rog, aştept istoria, pentru că, se pare că în România, nimeni nu l-a observat sau nu a vrut să-l observe.”
Preşedintele Constantinescu continuă să urmărească evoluţiile politice de după închierea mandatului său, evoluţii pe care le analizează în detaliu:
“Pericolul pentru români şi pentru România, astăzi, nu vine din situaţia politică, economică sau socială, ci din starea generalizată de nemulţumire provocată de confuzie. Această confuzie, la rândul ei, pleacă din faptul că se amestecă criteriile. Pe de o parte, există un populism şi o demagogie, pe de altă parte, există un nihilism care respinge tot. (…)
În perioada scurtă de zece ani scursă de la sfârşitul mandatului meu s-au realizat o serie de obiective extrem de importante, pentru care, în timpul mandatului meu, românii au plătit foarte dur, cum ar fi integrarea în NATO, integrarea în Uniunea Europeană, s-a realizat un progres economic substanţial mai ales în perioada guvernării Tăriceanu, care nu poate să fie negat. “
Emil Constantinescu, astăzi preocupat de studenţii şi de doctoranzii săi dar şi de acţiuni de susţinere a României peste hotare, recurge la comparaţia situaţiei politico-economice de acum cu cea din mandatul său: ”Pe de altă parte, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, în special, România s-a văzut lipită de un proiect, de un proiect politic, de un proiect cultural, de un proiect naţional până la urmă, singurul care poate să creeze o solidaritate. Dacă oamenii au acceptat cât am fost eu preşedinte o situaţie extrem de grea din punct de vedere social, a fost pentru că au înţeles nu numai la nivelul elitelor intelectuale, ci la nivelul întregii populaţii, că integrarea europeană, integrarea în NATO, reformele economice, introducerea unui stat de drept adevărat sunt necesare. Acesta era un proiect care s-a şi realizat. Ei bine, după ce acest proiect s-a realizat, după 2007, România nu mai are un proiect naţional, nu are o viziune pe termen lung pentru lumea în care trăim, pentru societatea cunoaşterii, pentru lumea globalizată, pentru Europa de astăzi.”
Preşedintele ştie ce nu are dar îi trebuie României: “Nu are o strategie pe termen lung. În mod normal, dacă aceste lucruri lipsesc, nu are nici un set de politici publice, coerente, guvernamentale şi administrative pe perioada unui mandat parlamentar sau pe perioada unui mandat prezidenţial. Neavând acest lucru, nu au nici răspunsuri la problemele de fiecare zi. Aceasta este problema României şi pentru aceasta eu lucrez, pentru aceasta am format Forumul Academic Român, pentru aceasta încerc să adun în jurul meu elitele intelectuale adevărate ale României şi pe cele din ţară şi din afara ţării, pentru că numai astfel putem să ieşim din confuzia în care suntem obligaţi să trăim.”
Am avut onoarea şi privilegiul de a scrie despre Preşedintele Emil Constantinescu timp de cinci ani. Nu au fost doar cei patru ani de mandat de şef la statului român, când am relatat despre activitatea sa în calitate de corespondent la Preşedinţia României
A mai fost şi un altul, din 1995 până în 1996 când am fost corespondentul în campania electorală prezidenţială a lui Emil Constantinescu, din partea României Libere. România Liberă, primul ziar din România care sub conducerea lui Petre Mihai Băcanu şi asumat deschis, în stil occidental, opţiunea politică pentru dreapta românească, pentru Emil Constantinescu şi pentru Majestatea Sa Reegele Mihai I al Românei. În acel an, din 1995 până în 1996, cât a fost candidat la funcţia supremă în stat. Perioadă în care Emil Constantinescu a recurs la un stil unic până atunci şi de atunci încoace de campanie electorală: campania din poartă în poartă în poartă. Vreme de un an de zile, alături de o echipă extrem de restrânsă de consilieri – dintre care îi amintesc pe câţiva precum Dorin Marian, Mugur Ciuvică, Cătălin C. Harnagea, Vlad Roşca, Costin Georgescu, Zoe Petre, Lia Trandafir, Bogdan Teodorescu, Petru Berteanu, Alexandra Caracoti – şi purtat doar de destoinciul şofer Ghünter a străbătut nu doar marile municipii şi oraşe ori comunele mari, ci mai cu seamă comunele mijlocii şi mici. A avut un sprijin constant atunci din partea fiului său, Dragoş.
La aniversară, Emil Constantinescu se declară un om fericit: “Îmi petrec un timp cu familia, sunt foarte fericit şi cu nepotul meu Alex şi nepoţica mea Lara, care sunt foarte reuşiţi, foarte drăguţi. Îmi aduc numai bucurii. Sunt fericit, cei doi copii ai mei, care au lucrat un timp în Emirate, Belgia, în Italia, în Cehia pentru diferite companii s-au întors în ţară, suntem aici, suntem împreună şi noaptea scriu aceste memorii de care v-am vorbit.”
Privind la ce este acum, nu e greşită titulatura din debutul acestor rânduri: Emil Constantinescu, Adevăratul Preşedinte al Românei. Aşa va fi reţinut peste ani în Istorie. Ion Iliescu va avea şi Dominia Sa locul său în Istorie, mai ales pentru cel de-al doilea mandat. În faţa nefercitului de acum, refereirea la Emil Constantinescu e clar justificată. Mai e ceva, acelaşi nefericit m-a determinat şi pe mine şi pe alţi colegi de breaslă să exclamăm – cu oarecare durere având în vedere primele două mandate 1990/1992 şi 1992/1996 – că … Tovarăşul Ion Iliescu a fost un Domn.
Mai jos, un portret făcut de AGERPRES preşedintelui Emil Constantinescu.
Emil Constantinescu s-a născut la 19 noiembrie 1939 la Tighina (astăzi în Republica Moldova). Fostul preşedinte al României (1996-2000) este geolog şi profesor de Mineralogie la Universitatea Bucureşti. A urmat cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Piteşti (1956). Este licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1960), apoi al Facultăţii de Geologie şi Geografie (1966). Din 1979, este doctor în geologie. Din 1966, urcă toate treptele ierarhice ale unei cariere didactice universitare, în cadrul Facultăţii de Geologie şi Geografie a Universităţii Bucureşti: asistent, lector, conferenţiar, profesor titular la Catedra de Mineralogie-Cristalografie. Prorector (1990-1992) şi rector (1992-1996) al Universităţii Bucureşti.
Implicându-se în viaţa politică după 1989, Emil Constantinescu a fost membru fondator al Alianţei Civice; preşedinte al Academiei Civice (1991-1994).
Ales, la 26 noiembrie 1992, preşedinte al Convenţiei Democrate Române, a fost candidatul acestei formaţiuni la alegerile prezidenţiale din septembrie 1992 şi din noiembrie 1996, când, în urma celui de-al doilea tur de scrutin, este ales preşedintele României (1996-2000). În decembrie 2000, Emil Constantinescu alege să nu mai candideze pentru un nou mandat şi îşi reia activitatea universitară.
În martie 2003 devine preşedintele partidului ”Alianţa Populară”, fiind confirmat în această funcţie cu prilejul primului Congres al AP, organizat la Bucureşti, pe 13-14 iulie 2003. La 12 aprilie 2008, Alianţa Populară a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal.
Activitatea sa ştiinţifică a fost apreciată, încă din 1980, când i s-a acordat Premiul Academiei pentru lucrarea ”Mineralogeneza zăcământului Sasca Montană”. A publicat 12 cărţi, peste 60 de studii ştiinţifice în geologie apărute în România şi în străinătate, 36 rapoarte geologice, cinci expertize geologice, trei hărţi geologice, două ghiduri excursii geologice. Peste 100 de articole, interviuri, disertaţii pe subiecte din domeniile politic, economic,social, educaţie, cultură şi ecologie, publicate în cotidiane şi reviste, precum şi în volume în întreaga lume. A scris, de asemenea, lucrări în domeniul socio-politic. În decembrie 2009, Emil Constantinescu şi-a lansat primul volum al lucrării „Păcatul originar, sacrificiul fondator”, intitulat „Revoluţia din 1989 – aşa cum a fost”, publicat la editura Minerva, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Revoluţiei.
Membru de onoare şi membru ales al Societăţilor geologice şi mineralogice din Marea Britanie, Germania, SUA, Grecia, Japonia; al Societăţii de Geografie din Franţa şi al Societăţii National Geographic din SUA. Din 2006 este membru al Academiei Mondiale de Ştiinţă şi Artă din Statele Unite ale Americii.
Membru fondator al Fundaţiei Generaţia Europeană (2006). Distins cu Premiul Academiei Române pentru contribuţii ştiinţifice în domeniul geologiei (1980); Palmas Academicas, conferită de Academia Braziliană de Litere, Rio de Janeiro (2000). A fost distins cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare a Republicii Franceze (1996), Ordinul „Soarele Perului – Marea Cruce cu Briliante” (1998), Premiul „Aristide Calvani” pentru pace, democraţie şi dezvoltare umană conferit de Internaţionala Democrat-Creştină (Paris,1997), Premiul „Omul de stat european al anului”, acordat de Institutul de Studii Est-Vest (New York, 1998). În anul 2000, a primit cea mai înaltă distincţie de stat a Republicii Moldova – Ordinul Republicii, înmânată de preşedinte moldovean de la acea vreme, Petru Lucinschi. La 13 octombrie 2010, Emil Constantinescu a primit Medalia „Dr. Alexandru Şafran”, din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.
