Chișinăul din 1921, între haos și „românizare”. Cum vedea Petre Cazacu orașul după Unirea Basarabiei

Institutul de Studii Sud-Est Europene a readus în atenție o descriere a Chișinăului din 1921, semnată de Petre Cazacu. Textul surprinde un oraș marcat de război, revoluție, scumpiri și criminalitate, dar aflat și într-o schimbare rapidă după Unirea Basarabiei cu România. Articolul original, intitulat „Chișineul”, a apărut în august 1921, în revista „Viața Românească”.

Fragmentul publicat de Institut descrie atmosfera din oraș la numai câțiva ani după destrămarea Imperiului Rus și evenimentele din 1917-1918. Basarabia se unise cu România în urma votului Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918. Ulterior, atribuțiile administrației provinciale au trecut treptat către autoritățile de la București. Procesul s-a desfășurat și în primii ani ai deceniului următor.

Războiul și revoluția, văzute ca o traumă colectivă

Petre Cazacu descria Chișinăul ca pe un oraș care încă resimțea efectele Primului Război Mondial și ale Revoluției Ruse. La acestea se adăugau criza financiară, schimbarea regimului și mișcările de populație.

Cazacu folosea chiar limbajul medical pentru a explica starea societății. El considera că succesiunea evenimentelor produsese un fel de „traumatism nervos” colectiv.

„Războiul, revoluţia, criza economică şi financiară, deprecierea banilor, schimbarea regimului de stat, decăderea unor pături sociale, venirea altora, îmbogăţiri şi sărăciri subite, emigrări şi imigrări, perindări de diferite armate, Ruşi, Nemţi, Francezi, Greci, Poloni, care subt diferite şi puţine steaguri adunau diferite rase, clase şi neamuri, toate aceste valuri au zdruncinat profund omenirea, au făcut un traumatism nervos care se manifestă cu fenomene patologice nervoase şi morale cum traumatismele fizice dau manifestaţiuni şi turburări fizice.”

Situația din anii anteriori fusese într-adevăr instabilă. După Revoluția Rusă din 1917, vechiul sistem administrativ se dezorganizase, iar Basarabia trecuse printr-o perioadă de confruntări politice și tulburări sociale. În relatarea sa, Cazacu vorbește despre banditism, tâlhării, escrocherii, șantaj și speculă. Autorul susține că poliția, jandarmeria și justiția încercau să combată fenomenul, dar reacționau greu.

Orașul era afectat și de creșterea populației și de scumpiri, potrivit descrierii sale.

„Numărul crimelor şi numărul cerşitorilor în Chişineu, oraş aşa de calm şi liniştit în timpuri normale, este excesiv acum.”

Cazacu observă și răspândirea rapidă a zvonurilor. În atmosfera tensionată a orașului, scria el, apăreau informații alarmante, transmise mai departe și amplificate.

„Atmosfera aceasta nervoasă creiază o stare psihică totală curioasă: se nasc din nimic ştirile cele mai groaznice şi cele mai neverosimile, ele se colportează din gură in gură, sunt amplificate şi crezute pentru a dispărea ca stafiile şi a reapărea subt alte forme.”

„Chișineul se românizează în mod vertiginos”

Cazacu a vorbit și despre transformările lingvistice și administrative produse după 1918. În acel moment, integrarea Basarabiei în statul român era încă în desfășurare. După autodizolvarea Sfatului Țării, la sfârșitul lui 1918, atribuțiile instituțiilor provinciale au fost transferate treptat administrației centrale.

Cazacu vedea schimbările din Chișinău drept o revenire a limbii române în viața publică.

„Oricum, cu toate neajunsurile şi deasupra tuturor lucrurilor trecătoare stă faptul că Chişineul se românizează în mod vertiginos. Nu există instituţie, magazin, piaţă, local, întreprindere unde să nu se vorbească româneşte, să nu se înţeleagă elementele autohtone cu cel (cum se zice) din Regat.”

Autorul vorbește despre întâlnirile dintre funcționari, ofițeri, magistrați și oameni de afaceri veniți din diferite părți ale României. Amintește restaurantele Suisse, London și Savoia, dar și piețele și târgurile orașului. În aceste locuri, susținea Cazacu, limba română devenise dominantă.

„Nu auzi aici o vorbă, un strigăt, un oftat, nici chiar o injurătură rusască. Nu se vorbeşte decât româneşte: nu pentru că ar fi oprite limbile străine, dar pentru simplul motiv că sunt nenaturale aici şi deci imposibile mai ales acum, după ce Ruşii cu o sută de ani de stăpânire silnică nu le-au putut introduce.”

Școala și armata, văzute drept motoare ale schimbării

Cazacu acordă un rol important școlii și armatei în schimbarea pe care o observa în Basarabia. El compară locuitorii satelor basarabene cu cei din județele Moldovei de peste Prut și afirmă că diferențele deveniseră greu de observat.

„Desfid pe oricine să deosebească un recrut moldovean din Vaslui, Iaşi, Fălciu, Tutova, Covurlui, etc. de unul din ţinuturile Chişineului, Bălţilor, Sorocii, Cahulului, etc., întâlnindu-i în iarmarocul de vite de Miercuri din Chişineu.”

În final, autorul susține că recrutarea în armata română și, mai ales, școala accelerau schimbarea culturală și lingvistică.

„Satele, recrutarea a două contingente în armata română şi cu deosebire şcoala şterg repede urmele trecutului şi împing Chişineul pe calea culturii în limba naţională a maselor – singura pe care se pot bizui cetăţile, statele şi se poate asigura mersul normal al omenirii pe calea binelui, dreptăţii şi progresului.“