Ne înarmăm cu bani împrumutați. Măcar să ne rămână fabricile

România trăiește un moment pe care nu l-a mai avut de la căderea comunismului. Are la dispoziție peste 16 miliarde de euro pentru apărare, prin programul european SAFE, într-o perioadă în care Europa redescoperă, sub presiunea războiului de la graniță, că industria nu este o relicvă a secolului trecut, ci o chestiune de securitate națională. Întrebarea nu este dacă vom cheltui acești bani. Îi vom cheltui cu siguranță. Întrebarea este ce va rămâne în România după ce îi cheltuim.

Să nu uităm un detaliu care se pierde ușor în euforia cifrelor: SAFE nu este un cadou de la Bruxelles. Este un împrumut. Fiecare euro va trebui dat înapoi, cu dobândă, de contribuabilii români. Dacă îl folosim doar ca să cumpărăm echipamente fabricate în Germania, Franța sau Coreea, vom plăti ani de zile pentru dezvoltarea industriei altora. Dacă îl folosim inteligent, poate deveni cea mai importantă investiție în reindustrializarea României din ultimii 35 de ani.

Primele semnale sunt amestecate. Pe de o parte, la Mediaș se produc deja blindate, iar contractul pentru mașinile de luptă Lynx, de peste 3,3 miliarde de euro, aduce în țară fabricarea carcasei, a protecției balistice și a software-ului de comandă. La Victoria se construiește o fabrică de pulberi de peste jumătate de miliard de euro, într-o țară care nu mai avea această capacitate. Pe de altă parte, cumpărăm elicoptere de aproape 900 de milioane de euro fără nicio clauză de producție locală. Diferența dintre aceste contracte nu este una tehnică. Este diferența dintre locuri de muncă create în România și locuri de muncă finanțate de România în altă parte.

Adevărata problemă este însă alta, și e mult mai incomodă. Chiar dacă statul ar negocia cele mai bune clauze de localizare, ne întrebăm câte fabrici românești sunt pregătite să le valorifice. Răspunsul, sincer, este: prea puține.

Industria românească funcționează în două viteze. Există fabricile multinaționalelor și ale furnizorilor din industria auto, cu linii robotizate comparabile cu cele din Germania. Și există miile de firme românești de prelucrări metalice, mecanică fină și electronică, care lucrează cu utilaje vechi, fără sisteme digitale de management al producției. Cifrele nu lasă loc de interpretări. Avem de zece ori mai puțini roboți la mia de angajați decât media europeană. Mai puțin de jumătate dintre IMM-uri ating un nivel minim de digitalizare. Doar 1,3% dintre firmele din industria prelucrătoare folosesc inteligență artificială, de opt ori mai puțin decât media UE. La adopția AI în companii suntem pe ultimul loc în Europa.

Un contractor din industria de apărare nu caută hale și oameni ieftini. Caută furnizori care pot garanta că fiecare piesă este identică cu cea dinainte, că fiecare lot poate fi urmărit digital de la materia primă până la livrare și că sistemele informatice nu pot fi sparte. O firmă fără ERP, fără roboți și fără control digital al calității nu trece de primul audit. Și atunci contractorul va face ce face orice companie rațională: își va aduce furnizorii din Polonia, Cehia sau Germania.

Aici este marea ironie românească. Avem unul dintre cele mai competitive sectoare IT din Europa, companii care exportă tehnologie de automatizare și inteligență artificială în toată lumea, programatori căutați la Londra și în Silicon Valley. Dar fabricile noastre folosesc aceste tehnologii de patru ori mai puțin decât media europeană. Nu ne lipsește talentul. Ne lipsește puntea dintre talent și producție.

În 2020, împreună cu Factory 4.0, estimam că digitalizarea și robotizarea vor crea peste un milion de locuri de muncă noi în România până în 2030. Teza a rămas valabilă, dar direcția s-a schimbat. Atunci, motorul părea să fie digitalizarea serviciilor. Astăzi, cererea vine tot mai mult din industria cu dublă utilizare: ingineri de proces, programatori de roboți, tehnicieni CNC, specialiști în securitate cibernetică industrială. Sunt exact meseriile pe care le anunțam ca fiind ale viitorului. Diferența este că acum au o piață concretă, finanțată, cu termene precise.

Estimările experților de la FACTORY 4.0 arată că, în funcție de cât din producție rămâne în țară, între 2,5 și 5 miliarde de euro pot intra în industria românească până în 2030, creând între 7.500 și 15.000 de locuri de muncă directe și indirecte. Pare puțin raportat la miliardele din program. Dar nu cantitatea contează aici, ci calitatea. Un inginer care învață să lucreze pe o linie de blindate sau de drone va aplica aceleași competențe în industria auto, în energie sau în robotică. Așa s-au construit marile economii industriale ale lumii: armata a fost primul client, dar tehnologia a ajuns apoi în întreaga economie. Internetul, GPS-ul și o bună parte din electronica pe care o folosim zilnic au pornit exact pe acest drum.

Din păcate, la ritmul actual, scenariul cel mai probabil este cel pesimist. Și nu pentru că nu avem capacitate, ci pentru că, din nou, riscăm să reacționăm prea târziu.

Ce ar trebui făcut? Trei lucruri, și toate acum, nu după ce contractele au fost atribuite.

Statul trebuie să negocieze dur localizarea producției în fiecare contract. Nu ca favoare, ci ca regulă. Polonia a făcut asta și și-a construit, în mai puțin de un deceniu, una dintre cele mai puternice industrii de apărare din Europa.

Firmele românești au nevoie de un program dedicat de retehnologizare: bani pentru roboți, pentru digitalizare, pentru certificări NATO și pentru AI aplicată în producție. Fondurile europene pentru competitivitate pot fi direcționate exact în această zonă, cu condiția să fie legate de lanțurile de furnizare pentru apărare.

Școala trebuie să producă meseriile de care fabricile au nevoie. Fără învățământ dual adaptat, fără parteneriate reale între universități și companii, noile capacități de producție se vor lupta pe aceiași câțiva specialiști, iar salariile vor crește mai repede decât productivitatea.

Industria 4.0 și industria de apărare nu mai sunt două lumi separate. Sunt aceeași economie, cu aceleași tehnologii, aceiași oameni și aceeași miză. România are acum o fereastră de oportunitate de câțiva ani. Dacă o ratăm, vom rămâne cu un împrumut de rambursat și cu o industrie la fel de fragilă ca înainte. Dacă o folosim, putem ieși din acest deceniu cu ceva ce nu am mai avut de mult: o industrie modernă, capabilă să producă pentru propria securitate și, mai ales, pentru propria prosperitate.

Tema va fi dezbătută pe 7 octombrie, la București, în deschiderea conferinței Factory 4.0, în panelul dedicat producției dual-use.