Tinerii de azi vor să pară bogați înainte să devină cineva. De la „Marile speranțe” ale lui Dickens la montarea de la Teatrul Excelsior a lui Andrei Huțuleac

Când Charles Dickens publica „Marile speranțe”, în 1861, nu existau Instagram, TikTok, influenceri sau expresia „quiet luxury”. Existau însă oameni care își doreau cu disperare să pară mai bogați, mai educați, mai importanți decât erau, oameni care își cumpărau haine peste posibilități, care își ascundeau originile și se îndepărtau de prietenii săraci pentru a fi acceptați într-o lume considerată superioară.

Astăzi, Pip, eroul romanului, ar fi înțeles perfect cultura contemporană a aparențelor și probabil ar fi fost unul dintre tinerii care urmăresc obsesiv viețile celor bogați, care își doresc să fie invitați în locurile potrivite, să poarte hainele potrivite și să fie fotografiați alături de oamenii faimoși. Pentru că Pip nu își dorește doar să fie bogat. Își dorește să nu mai pară sărac. Iar între cele două aspirații există o diferență uriașă.

Cum ajungem să ne fie rușine de cine suntem

Pip este un băiat orfan, crescut într-o familie modestă, alături de un fierar, Joe Gargery, un om bun și generos. Viața lui este simplă, până când ajunge în casa excentricei și bogatei domnișoare Havisham și o întâlnește pe Estella, o fată frumoasă, crescută în lux.

Estella îl umilește pentru mâinile lui aspre, pentru încălțămintea grosolană și pentru lipsa lui de rafinament, o versiune a bullyingului acelor vremuri. Pentru prima dată, Pip se privește prin ochii cuiva care îl consideră inferior și nu mai vrea să fie fierar, nu mai vrea să trăiască în casa în care a crescut. Începe să îi fie rușine de oamenii care îl iubesc.

Este unul dintre cele mai puternice mecanisme psihologice descrise de Dickens: dorința de ascensiune socială nu se naște întotdeauna din ambiție, ci, uneori, din rușine.

La fel se întâmplă astăzi când un adolescent începe să considere că viața lui este insuficientă pentru că nu seamănă cu fotografiile pe care le vede pe Instagram. Când telefonul, hainele, vacanțele sau restaurantele devin criterii de valoare personală. Comparația permanentă poate transforma o viață perfect decentă într-un motiv de nemulțumire. Și atunci începe competiția pentru o viață care să arate bine din exterior, chiar dacă în interior nu există încă nimic solid care să o susțină.

Old money versus new money. Sau cum să cumperi imaginea unei istorii pe care nu o ai

Una dintre cele mai interesante obsesii recente de pe rețelele sociale este estetica „old money”: haine impecabile, culori neutre, cămăși albe, pulovere de cașmir, tenis, echitație, vacanțe pe Riviera Franceză și un aer de eleganță moștenită. Nu este suficient să ai bani, trebuie să arăți ca și cum familia ta i-ar fi avut dintotdeauna.

În opoziție se află imaginea „new money”, asociată cu luxul ostentativ, logo-uri vizibile și dorința de a demonstra succesul recent dobândit.

Paradoxul este că tineri care nu aparțin niciuneia dintre aceste categorii încearcă să reproducă vizual privilegiile primeia. Cu toții am intâlnit filmulețe online în care se arată combinații de culori pentru ca hainele să pară mai scumpe și calitative.  O estetică a bogăției devine accesibilă prin cumpărarea câtorva obiecte, chiar dacă stabilitatea financiară pe care acestea ar trebui să o sugereze nu există.

Dickens a înțeles această fascinație cu mult înaintea rețelelor sociale. Pip visează să devină un gentleman pentru că asociază această condiție cu averea, educația, eleganța și respectabilitatea. Crede că, odată ajuns în lumea bună, va deveni automat un om mai valoros.

Când imaginea devine mai importantă decât educația

În roman, Pip primește pe neașteptate o avere de la un binefăcător anonim. Este trimis la Londra, unde începe să primească educația și să învețe manierele unui gentleman. Dar, în loc să transforme oportunitatea într-o construcție personală solidă, Pip este absorbit de stilul de viață la care are acces.

Educația există în viața lui, însă riscă să devină doar un accesoriu al statutului. Nu îl interesează atât ceea ce poate construi prin ceea ce învață, cât imaginea pe care noua lui poziție i-o oferă. Este o diferență pe care o întâlnim și astăzi.

Să pari antreprenor poate deveni mai important decât să construiești o afacere. Să fii văzut într-un cerc influent poate părea mai util decât să înveți o meserie. Să ai un stil de viață asociat succesului poate deveni un obiectiv în sine.  Sunt promovate poveștile celor care s-au îmbogățit peste noapte, nu și cele despre zece ani de studiu, greșeli, disciplină și muncă invizibilă.

Și aici apare capcana: când îți construiești identitatea exclusiv din semnele exterioare ale succesului, devii dependent de validarea celorlalți.

Într-o lume contemporană în care numărul de urmăritori, averea sau accesul la cercuri exclusiviste pot deveni forme de autoritate, această confuzie este la fel de periculoasă.

Ajungem să ascultăm oameni nu pentru ceea ce știu, ci pentru ceea ce afișează. Să admirăm succesul fără să mai cercetăm caracterul celui care îl reprezintă. Iar uneori, în încercarea de a fi acceptați într-un grup mai prestigios, ne îndepărtăm exact de oamenii care ne-au fost alături înainte să avem ceva de demonstrat.

Marile speranțe ale generației Instagram este despre cum povestea lui Pip poate fi citită astăzi și ca un avertisment despre riscurile construirii unei identități false.

Nu este vorba despre a condamna o generație. Presiunea de a avea succes a existat dintotdeauna, diferența este că astăzi ea ne însoțește permanent, pe ecranele telefoanelor, iar comparația socială nu se mai oprește când ieșim dintr-un salon elegant, așa cum se întâmpla în vremea lui Dickens.

Tocmai această actualitate a romanului stă la baza spectacolului „Marile speranțe”, montat la Teatrul Excelsior din București, în regia lui Andrei Huțuleac, după adaptarea lui Neil Bartlett. Producția a avut premiera oficială la sfârșitul lunii septembrie.

În interpretarea lui Alex Călin, Pip își reconstruiește povestea din perspectiva maturității, privind înapoi la copilul care a început să creadă că nu este suficient de bun pentru lumea în care trăia. Mergeți cu copiii dvs la acest spectacol. Vorbește despre lucrurile pe care ai vrea să le dezbați acasă, pe îndelete, fără acuzații și fără accente de superioritate.

Cea mai cunoscută ecranizare a acestui roman este din 1998, în regia lui Alfonso Cuaron, cu Ethan Hawke în rolul lui Pip.