Liniile roșii ale unui teren de țintă numit România

După ce Nicușor Dan l-a desemnat pe Luca Niculescu la funcția de premier, liniile roșii invocate de părțile aflate în conflict, care țin țara în loc de cinci luni de zile, n-au dispărut, ci doar și-au metamorfozat formulările. Cu excepția celor de interes național, exprimate de președinte, la care vom reveni mai jos, celelalte ascund fie interese personale, fie de partid. România e ultima roată la căruța politicienilor.

În esență, dincolo de aburelile vectorilor de comunicare – și de la partide, și din media – , de o ipocrizie și o duplicitate rar întâlnite în post-decembrism, se duce, în teren, o cursă pe viață și pe moarte între, pe de o parte, atelajul globalisto-progresist Bolo-Fritz, auto-numit „reformist” și, pe de alta, autocamionul stângist Grindeanu (fost nr. 2 în umbra lui Ciolacu…) – însoțiți fiecare de remorcile lor specifice: PNL, USR, respectiv PSD. O cursă cu obstacole și scurtături desfășurată atât în arealul intern, cât și în cel extern, spre efemerida Puterii, această Fata Morgana care traversează epocile ca un far călăuzitor. Când crezi că ai pus mâna pe ea, atunci n-o mai ai.

Pe acest traseu, așadar, ar fi o mare naivitate să eludăm imixtiunea factorului extern din moment ce partidele sunt parte din familiile europene (Renew, PPE, Socialiști), care au tot interesul ca grupările membre să fie cât mai puternice/influente în țările lor de baștină, chiar încălcând decența minimă, dacă se poate vorbi de așa-ceva în politică. Recenta scrisoare către conducerea Comisiei UE semnată (și apoi retractată de ochii lumii) de Manfred Weber, liderul PPE, în care se punea în balanță finanțarea P.N.R.R. de 770 milioane de euro către România în schimbul scutirii dlui Fritz de rigorile faptelor sale ilegale – consacrate ca atare de Justiție și de CCR – este o dovadă în plus. În context, merită să reamintim că și UDMR, un jucător mult mai ponderal decât statistica strictă a celor cinci procente din electorat pe care le reprezintă formal, este și ea tot membră PPE, pe lângă legăturile speciale pe care le are cu Budapesta.

Dar, din nou, ar fi o altă greșeală, și mai mare, să punem explicațiile/resorturile situației actuale preponderent pe seama factorului extern. Obiect al proptelelor/servituților externe, via Berlin, cel care, din momentul demiterii guvernului în Parlament, s-a agățat cu ghearele și cu dinții este totuși dl Bolojan în persoană, punându-se de-a curmezișul în fel și chip și punând tot felul de tălpi încercărilor lui Nicușor de a face un nou guvern cu aceleași forțe politice, recte cele pro-occidentale.

„Forțe pro-occidentale” este sintagma, introdusă de Nicușor, care îi enervează la culme – nefiind, de altfel, prima dată – pe radicalii USR, exclusiv-europeniști prin definiție și neomarxiști de tip Von der Leyen, adică refractari ideologic la componenta transatlantică, reprezentată acum de epoca MAGA-trumpistă. Dl Dan, ne amintim, și-a enervat încă din start foștii aliați prin numirea altor procurori-șefi decât cei emanați din cultura prezumției de vinovăție și a „suspiciunii rezonabile” instaurată de trinomul de tristă amintire Băsescu-Kovesi-Coldea – ceea ce i-a atras calificativul de „trădător”.

De când a fost răsturnat de la putere, scopul consecvent al binomului Bolo-Fritz a fost acela ca – trăgându-se înapoi ca pisica de la primele două desemnări și făcând ei înșiși o nominalizare de absolută garagață (Siegfried Mureșan) – să forțeze PSD să facă guvern cu AUR, prin aceasta urmărind ca Grindeanu et comp. să se compromită deopotrivă la nivel european și intern. European, prin asocierea cu servo-rușii de la AUR; intern, urmând să fie „ajutați” de harponările zilnice din Opoziție, din partea aceluiași binom Bolo-Fritz, și îmbrânciți astfel pe toboganul electoral spre prăpastie, într-o perioadă în care situația socio-economică este poate cea mai dificilă din ‘90 încoace.

Scopul acesta politicianist subzistă și la cea de-a patra desemnare. Dând-o cotită și învârtită, Bolojan acceptă acum să voteze investitura guvernului Luca Niculescu, dar a introdus o nouă linie roșie: fără miniștri PNL. Adică după ce a adus țara în pragul sărăciei minime, se spală pe mâini. Să strângă adversarii politici oalele sparte în urma măsurilor elefantine luate de el la Palatul Victoria! Chiar și așa, acceptul de a părăsi coverta este un progres. S-a sucit dl Bolojan? Să aibă vreo legătură brusca lui flexibilizare cu vânzarea, în sfârșit, la a cincea licitație (deci cu prețul mult scăzut), a șantierului Mangalia către Rheinmetall? Să fie vorba de celebra replică din Schiller: Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece?

În același timp, UDMR, care până acum avea linia roșie (justificată) a non-asocierii cu AUR, se pare că se raliază și ea liniei non-participării la un guvern politic, astfel introducându-și, de fapt, o nouă linie roșie. Păi, parcă era vorba de a da un guvern cât mai reprezentativ, care să dureze cât de cât, iar nu să fie măturat la prima clipire din ochi bolojenistă, ca răzbunare a căderii de acum cinci luni! Bucuria supremă a lui Bolojan ar fi ca Grindeanu să fie uns prim-ministru, după care, peste câteva luni, el, Bolojan, să-l dea jos cu sprijin USR și UDMR (plus ceva ajutor AUR!). Adică ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, nu?! În lipsă de Grindeanu la Palatul Victoria, Bolojan s-ar mulțumi și cu niscaiva miniștri PSD care să-i devină ținte și oase de ros în Opoziție.

Sesizând capcana, Grindeanu face un pas înapoi, tot politicianist. Și introduce și el o nouă linie roșie. Din moment ce n-a fost desemnat prim-ministru și nu va avea controlul deplin al guvernului, nici nu va delega miniștri PSD, care să devină – ei, singuri – paratrăznetul dificilei perioade ce se anunță. De aceea insistă el pe ”susținere asumată”. Asumată, adică, și de PNL, și de UDMR. Ceea ce Bolojan nu vrea. Și-atunci, se pune întrebarea: între atâtea linii roșii, România unde e?

Dar, în definitiv, de ce n-a fost totuși desemnat dl Grindeanu, care – așa cum clamează el – ar fi avut acest drept decurgând din ordinea aritmetică a voturilor obținute la alegeri?

Ajungem astfel la Stăpânul inelelor, președintele Nicușor Dan. Și la liniile lui roșii. Care sunt, într-adevăr, de interes național.

A evita asocierea cu AUR, care, în actuala conducere, nu și-a ascuns dorința de a schimba parcursul geostrategic al țării, întorcând-o cu fața dinspre Vest înspre Est, rezonând cu narativele lui Putin de întoarcere a Europei de Est la 1997 (recte înainte de primele aderări la NATO), este fără îndoială o linie de interes național.

Niciun decident responsabil n-ar trebui să încerce să șteargă cu buretele eforturile și reușita aderării la NATO și UE, care întruchipează aspirațiile și vocația seculară a țării de apartenență la spațiul cultural și civilizațional al Europei. Apartenență care nu se poate realiza și dezvolta cu rușii în spinare, cum i-am avut din ’45 până în ’96. Și cum ar vrea Putin să se întâmple din nou. Indiferent de derapările Ursulei de la Bruxelles (care n-o să stea o veșnicie, nici ea și nici Macron la Paris), nu există altă alternativă.

Și pentru că tot am ajuns aici, este edificator să observăm că – deși liderii AUR ar putea să aplatiseze suspiciunile de partid anti-european, dacă ar emite un comunicat sau o declarație în clar de condamnare a agresiunii Rusiei în Ucraina – nu o fac. La fel, poate s-ar scutura de acuzațiile pro-ruse dacă ar demasca în clar originea încastrării comunismului în România, ca de altfel în întreaga Europă de Est, ocupată de Armata Roșie de-a lungul contra-ofensivei către Berlin, de unde, la terminarea războiului, n-a mai vrut să plece. În general și în particular, nenorocirea securisto-comunistă post-belică a țării s-a tras de la ruși și continuă să ni se tragă de la ei – asta ar trebui să se învețe în școală încă din clasele primare, dacă vrem să nu mai apară alți georgești, simioni și dungaci.

Faptul că șefii AUR, între care și Peiu (Se întoarce Seniorul Coposu în mormânt, Peiule!), refuză cu obstinație să se derobeze, în mod solemn, cu subiect și predicat, printr-un gest simplu, printr-o luare de poziție clară, onestă, de patronajul ruso-hibrid – ca și când ar fi legați/ținuți de un jurământ sau de o servitute invizibilă față de Kremlin – dovedește exact temeinicia acestor suspiciuni. Cât ai vrea să-i scoți din oala putinistă, câtă vreme ei înșisi refuză/nu li se dă voie să se scoată singuri de acolo, n-ai cum să-i absolvi. Se incriminează singuri.

Aceasta este linia roșie care îi desparte pe suveraniștii români, de exemplu, de suveraniștii polonezi. Nawrocki a câștigat președinția cu un mesaj moderat, dar clar, neechivoc, împotriva imperialismului rusesc. Asta e diferența. Dungaciu nu e prost. El știe că ar deveni frecventabil, ar avea de câștigat dacă s-ar deroba ritos, la lumina zilei, de paradigma rusească. Dacă nu o face, înseamnă că fie CREDE în calea rusească, fie N-ARE VOIE să se dezică de ea. De la cine n-are voie? De la Dughin? De la Narîșkin? De la interpușii lor? Tăcerea liderilor AUR pe tema rusească îi demască asurzitor.

Pe cale de consecință, rezultă și cealaltă linie roșie căreia i se subsumează Nicușor Dan, evitarea alegerilor anticipate. Pe fondul (justificat) al emoției colective negative generate de deteriorarea nivelului de trai, este evident că un scrutin s-ar solda cu o creștere AUR. Poți să lași țara pe mâna Tik Tok? Cine susține alegerile anticipate acum este ori militant AUR, ori partizan mascat AUR, ori inconștient politic, deghizat în „promotor al democrației”.

Din acest punct de vedere, eventuala desemnare a lui Grindeanu ca prim-ministru – fiind, din start, respinsă de PNL și USR – conținea în scopul investirii, teoretic cel puțin, riscul asocierii cu AUR. Risc pe care președintele nu și l-a asumat. El s-a întors la un apolitic, cum poate fi considerat dl Luca Niculescu. Apolitic, dar, nota bene, nu a-prezidențial. Căci, dacă va fi investit, Luca NIculescu va fi, fără îndoială, „premierul meu”.

N-ar fi nicio surpriză. Să nu uităm că Iorgovan a scris Constituția la ordinul lui Iliescu, ca să-l mențină pe tătucul gorbaciovist în fruntea bucatelor, calchiind-o pasămite după modelul francez, care – republică, nu-i vorbă, dar păstrând urme vagi din Regele-Soare – face ca numele prim-ministrului de pe Sena să fie cvasi-necunoscut. Contează doar numele președintelui de la Élysée. Așa că Iliescu a avut „premierul meu” – pe Văcăroiu (cu Năstase nu prea i-a mers). Băsescu l-a avut pe Boc, iar Iohannis – pe Ciucă. Și iată că, poate nu întâmplător, Nicușor, fost doctorand la Paris, vine acum și ne propune un nume decorat cu Legiunea de Onoare tot la Paris. Să fie sugestia lui Macron? Să-i fi intrat Luca pe sub piele lui Emmanuel? Julien (Cioloș) ar avea de ce să fie gelos.

Una peste alta, printre atâtea linii roșii, s-ar ajunge astfel la varianta inițială, tehnocrată dar „neasumată”, adică Niculescu ar fi pentru noi Tomac 2. Plus cinci luni pierdute din cauza nazurilor lui Bolojan. Plus leul depreciat. Plus buget inexistent. Deja Nicușor flutură pisica prin intermediul lui Vlad Voiculescu, consilier onorific (!!!) al Cotrocenilor, care pretinde tocmai de la Strasbourg că n-a vorbit cu președintele pe tema dizolvării Parlamentului, dar nu se ferește, așa, din senin, să-i avertizeze pe parlamentari că le-a sosit ceasul dacă nu-l votează pe Niculescu.

Apare ca și când Bolojan, suspectabil de filo-germanism, este înlocuit de Luca Niculescu, suspectabil de filo-franțuzism. Să fie România terenul de țintă trasat de liniile roșii ale competiției franco-germane? Pe vremuri, la francezi, era unul Fouroux, mijlocaș la grămadă. De talie mică, dar fâșneț. Strecura cu dibăcie balonul în grămada ordonată (în care, apropo, adversarii își mai cară și ceva pumni la bărbie, invizibili însă din tribună), îl recupera la ieșire și tot el îl lansa pe linia de trei-sferturi.

Prin desemnarea dlui Luca Niculescu, vrea dl Nicușor Dan să fixeze echipele sau să relanseze les trois-quarts français înspre terenul de țintă al României? Honni soit qui mal y pense.