Dacă mâine ar avea loc alegeri, ați mai avea încredere în vreun partid sau ați vota din răzbunare?

Am auzit tot mai des formula – nu mai votez pentru cineva, votez împotriva cuiva. Nu că ar fi ceva nou dar alegerile riscă să devină un concurs al antipatiilor. Unii votează ca să nu câștige PSD sau PNL, alții ca să nu câștige USR, alții ca să nu ajungă AUR la putere. Dar câți mai votează pentru un program în care cred real? Cumva, când frica de adversar devine principalul program electoral, democrația pierde speranța.

Apoi, mulți vorbesc de votul de răzbunare ca despre cea mai dură lecție pentru partide. Alegătorii dezamăgiți se remarcă rapid. De cele mai multe ori se radicalizează iar alteori aleg un partid nu pentru că îl consideră performant, ci pentru a pedepsi clasa politică tradițională. Votul de protest nu apare din senin. Este și factura pe care partidele tradiționale o încasează pentru greșeli flagrante.

O altă perspectivă este distanța dintre promisiunile de la București și facturile de acasă. Atunci când partidele își negociază alianțele și funcțiile, oamenii obișnuiți se uită la taxe, salarii, pensii și la locuri de muncă.

Din motivul ăsta central al vieții fiecăruia, alegătorii nu sunt obligați să fie fideli partidelor. Ce nu se înțelege e că partidele sunt chemate să facă proba: ele trebuie să demonstreze că merită loialitatea electoratului. Iar aici ruptura devine aproape insurmontabilă.

Intervine în registru și zicala afectată cu toți actorii politici dezamăgesc. Dacă un alegător este dezamăgit de mai multe partide, votul pentru el devine o alegere între compromisuri și nu între convingeri. E ceva pe modelul – nu mai ai de unde alege.

În condițiile date opțiunea nu poate funcționa sănătos la nesfârșit dacă singurul argument electoral este că ceilalți ar fi și mai răi.

Cine mai reprezintă alegătorul care nu mai crede în nimeni? Nici în mainstreamul politic ajuns să dezamăgească în numele stabilității proeuropene sau prooccidentale, nici în populismul politic agresiv dar lipsit de competență.

Atunci când clasa politică obosește crunt, când e populată de aceleași fețe rutinate, opțiunea electoratului se reorientează. Alegătorii își caută favoriți din afara arenei. 2028 va consfinți o realitate inedită: partide noi și independenți care se vor impune. E o chestiune de timp! Un pariu pe care și-l asumă tot mai mulți!

Guvernul Luca Niculescu: tehnocrați la vedere, partide la butoane