„M-am simțit ca o planetă care susține cu toate resursele o formă de viață misterioasă, prețioasă și, în același timp, m-am simțit deconectată de absolut tot ce credeam că mă definește” – Lea Rasovszky, artistă vizuală

Lea Rasovszky desenează, modelează și recompune lumea exact așa cum este: imperfectă, uneori stridentă, dar mereu plină de o poezie brută. Una dintre cele mai autentice prezențe din arta contemporană românească și cofondatoare a comunității Studiourile Malmaison, Lea a privit mereu viața cu o curiozitate curajoasă, fie că a taxat ironia kitsch-ului cotidian, fie că a dat voce celor marginalizați.

Astăzi, artista ne deschide ușa spre un teritoriu mult mai intim și fragil.

Cea mai recentă expoziție personală a sa, I Met You Later in Life, este o confesiune vizuală născută din propriul jurnal, după venirea pe lume a fiicei sale. Prin instalații delicate și organice care aduc laolaltă pictura, memoria și detaliile mărunte ale existenței, Lea explorează maternitatea nu ca pe un mit idealizat, ci ca pe o redefinire profundă a sinelui.

Este o poveste despre transformarea corpului, despre izolarea care apropie și despre firele nevăzute care ne leagă de generațiile de femei dinaintea noastră.

În interviul de astăzi, dialogăm cu Lea Rasovszky despre curajul de a fi vulnerabil în artă, despre cum se transformă identitatea când devii mamă și despre puterea solidarității feminine.

Cotidianul: Titlul expoziției, I Met You Later in Life, pornește de la o propoziție din jurnalul tău. Cui simți că îi vorbești, de fapt, atunci când spui „m-am întâlnit cu mine însămi mai târziu în viață”? E vorba despre tine, despre femeia care ai devenit sau despre o versiune a ta pe care abia acum ai ajuns să o cunoști?

Lea Rasovszky: Nu este vorba doar despre întâlnirea cu mine, cea de acum, ci, în egală măsură, și despre întâlnirea cu femeile din arborele meu genealogic, cu identitatea lor complexă, pe care o pot înțelege abia acum, fiind eu însămi o femeie matură. De asemenea, acest titlu și acest gând se referă și la legăturile sufletești formate cu femeile din jurul meu: persoane care există de mult în viața mea și alături de care simt că intru într-un nou capitol al sororității noastre, dar și persoane noi, cu care m-am conectat recent, neașteptat, și cu care mă înrudesc prin experiențele comune, prin afecțiune sinceră și blândețe.

Și apoi, last but certainly not least, vine și întâlnirea cu mine, cea de acum: tot aceeași persoană emotivă, cu amintiri încă foarte vii din copilărie, dar și una complet diferită, care a descoperit multă reziliență și o perspectivă mai largă asupra lucrurilor interioare și exterioare. Cred că toate aceste întâlniri coexistă și se influențează reciproc.

Maternitatea pare să fi fost un punct de cotitură în această expoziție. Cum s-a schimbat relația ta cu propriul corp, cu feminitatea și cu identitatea ta după ce ai devenit mamă?

Pentru mine a fost, așa a fost să fie, deși nu cred că maternitatea în sine este o condiție pentru această autodescoperire. Este doar una dintre multiplele experiențe posibile. Cred că dreptul deplin al femeii de a decide dacă vrea să devină sau nu mamă poate fi cel puțin la fel de transformațional și ne validează în mod esențial.

Maternitatea, în cazul meu, a fost dorită și un drum dificil. Odată ce s-a întâmplat, m-am aflat în mijlocul unei avalanșe de iubire, anxietate, magie, încredere și, simultan, nesiguranță profundă. M-am simțit ca o planetă care susține cu toate resursele o formă de viață misterioasă, prețioasă și, în același timp, m-am simțit deconectată de absolut tot ce credeam că mă definește.

O stare paradoxală, care m-a învățat că, așa cum o iubesc pe fetița mea, trebuie să mă iubesc și pe mine; la fel cum o învăț pe ea că noi, femeile, avem un corp puternic și liber, care este și el parte din natura vie și schimbătoare, la fel trebuie să învăț și eu. Să învăț despre limite și despre curaj, despre autoacceptare și despre autonomia mea în lume. Chestii care, listate, pot părea triviale, dar pe care am descoperit că trebuie să le trăiești pentru a deveni adevărate. Maternitatea mi-a făcut aceste lucruri mult mai vizibile și mai concrete.

Spui că, odată cu maternitatea, ai simțit că intri într-un spațiu „ancestral, puternic și misterios”. Ce ai descoperit despre femeile din familia ta și despre tine prin această apropiere de propriul arbore genealogic?

De ceva timp fac aceste cercetări, chiar de dinainte de a deveni mamă. Sunt lucruri simple, biografice, altele încărcate cu traiectoriile lor de viață incredibile, nebănuite, toate contribuind la completarea poveștilor și amintirilor pe care le am despre ele. Nu sunt lucruri pe care simt nevoia să le împărtășesc în mod direct. Ele își vor găsi locul, as they always do, în mod discret și uneori invizibil, în lucrările mele, poate. Îmi place ideea că aceste informații nu trebuie neapărat povestite, ci pot rămâne undeva în structura lucrurilor pe care le fac.

Pe toate ne-a unit, se pare, lupta deloc simplă de a fi persoane complete și complexe, care pun la îndoială rolurile în care societatea ne forțează să intrăm, toate au iubit intens și profund, au perseverat în interesele lor și au fost suficient de excentrice pentru a crea disconfort în restul familiei și printre prezențele masculine. Mă mândresc cu asta.

În lucrările tale apar personaje feminine inspirate din amintiri, vise, fragmente de jurnal. Cum îți dai seama când o experiență personală trebuie să devină imagine, desen sau obiect?

Nu există un plan, ci un sentiment ferm, aproape corporal, că s-a produs în interiorul meu ceva important ce trebuie explorat mai departe. Apoi, practica în sine transpune imaginea care se formulează la intersecția dintre gând și manualitate. Nu obișnuiesc să fac schițe pentru lucrările mele, cred că e important pentru practica mea să trec la fapte curând și să văd ce se întâmplă. Uneori lucrul în sine este cel care îmi arată ce era acolo de la început, fără să fi știut foarte clar.

Sunt opt instalații, opt figuri și, cumva, opt feluri de a privi feminitatea. Există una dintre ele în care te recunoști cel mai puternic?

În toate. Cred că cele opt femei sunt doar câteva dintre bornele arhetipale la care am simțit nevoia să mă opresc. De fapt, este un caleidoscop. Cred că toate vorbesc despre aceste descoperiri inside-out despre care aminteam mai devreme. Nu le văd ca pe niște personaje separate, ci mai degrabă ca pe niște fragmente care se reflectă unele în altele și, inevitabil, și în mine.

Ai lucrat cu desen, ceramică, obiect și sunet. Ce ți-a permis să spui o instalație pe care nu ai fi putut să o spui doar prin desen?

Aproape mereu, indiferent ce mediu aș folosi, simt nevoia să contextualizez totul sub forma unei instalații. Imersivitatea este parte din demersul meu. Proiectele mele sunt explorări ale stărilor emoționale definitorii, fragmente de umanitate atipică, așa că îmi doresc ca privitorii să aibă spațiul necesar pentru a explora, înțelege, poate chiar empatiza. Instalația îmi permite să construiesc un mic univers în jurul unei idei, nu doar să o reprezint. Poate să fie uneori un teritoriu foarte intim, alteori unul straniu sau chiar ușor inconfortabil. Pentru mine, tocmai această participare fizică și emoțională a privitorului completează lucrarea.

În expoziție vorbești despre grijă, iubire, vulnerabilitate și solidaritate între generații de femei. Care dintre aceste cuvinte a fost cel mai greu de pus în artă?

Totul a venit foarte ușor, pentru că procesul nu este unul pur intelectual, ci mai degrabă empatic, de curiozitate, în care mereu este loc pentru experiment. Tot ce fac vine dintr-o zonă de entuziasm, nu de efort.

Expoziția iese din galerie și ajunge în oraș prin steagurile amplasate pe calcane. De ce ai simțit nevoia ca lucrările și mesajele tale să ajungă și la oamenii care poate nu intră niciodată într-o galerie?

De ceva timp citesc aproape exclusiv autoare și sunt constant uimită de puterea și expresivitatea lor incredibile. Deseori mi-au răspuns prin scrierea lor la atatea întrebari greu de formulat. Steagurile vin din dorința de a arăta tuturor cuvintele lor, de a încuraja alte persoane să citească literatură scrisă de femei. În mod deosebit bărbaților, care au nevoie, într-un mod aparte, să înțeleagă și să interiorizeze logica feminină și feministă. Beneficiul ar fi cu siguranță unul colectiv dacă ar deveni receptivi și empatici la aceste experiențe atât de diferite de ale lor dar din care provin, până la urmă.

Îmi place și ideea că literatura poate ieși din spațiul ei obișnuit și poate apărea, literalmente, în mijlocul orașului, poate chiar înlocuind sinistrele reclame uriașe omniprezente care ne sufocă vizual.

Steagul este, în același timp, un simbol al apartenenței și al protestului. Ce ai vrut să transmită aceste steaguri despre condiția femeilor de astăzi?

Este cât se poate de clar că drepturi de bază, cum ar fi dreptul la avort, autonomia emoțională și corporală, protecția în fața abuzurilor, stoparea femicidelor prin reactivitatea organelor legii, pedepse mult mai dure pentru abuzatori, sunt încă dezbătute, încă sunt teritorii de luptă. Încă trăim în societăți care pun la îndoială legitimitatea completă a femeii ca individ, așa că nu cred că pot exista suficiente semne de protest și de solidarizare. Din contră, cred că avem nevoie să fim din ce în ce mai vocale și mai vizibile. Să ne exprimăm bucuriile, dar și frustrările pe stradă, acolo unde toate comunitățile coexistă măcar temporar.

 „Claca” pornește de la o activitate asociată tradițional femeilor și o transformă într-un gest colectiv. Ce te interesează la această recuperare a unor gesturi considerate cândva domestice, invizibile sau neimportante?

Interesul meu este de a avea timp și context să fim împreună pentru câteva ore. Atunci când faci ceva cu mâinile, împreună cu alte persoane, fără presiunea unui rezultat, când te poți pierde un pic într-un gest colectiv, într-o intenție care este deasupra unui rezultat contorizabil, estetic. Cred că se creează un climat potrivit pentru conexiune și solidarizare. Este și o formă de a recupera timpul, de a-l încetini prin a-l petrece împreună, fără un scop productiv imediat. Cred că avem mare nevoie de astfel de momente.

Expoziția vorbește și despre dificultatea de a fi, în același timp, mamă și profesionistă în cultură. Tu cum ai trăit această negociere între cele două identități?

Încă o trăiesc din plin. Este un balans destul de complicat uneori, alteori pare din ce în ce mai ușor. Cred că încă mă acomodez. Am concluzionat că pot fi ambele în același timp și că perfecțiunea nu are ce căuta în ecuație, atâta timp cât ofer timp de calitate amândurora și atâta timp cât sunt blândă, dar determinată cu mine și cu planurile mele. Voi găsi o cale și o formă imperfectă de echilibru. Probabil că nici nu există o formă definitivă a acestui echilibru, ci doar multe variante succesive și adaptări în timp.

Există sentimentul că, după ce devii mamă, trebuie să te reinventezi profesional sau artistic. Ai simțit că maternitatea ți-a întrerupt parcursul sau, dimpotrivă, ți-a deschis o direcție nouă?

Mă simt în cel mai bun moment profesional, trecută de stadiul de emergență și într-un loc vast și sălbatic de mijloc de carieră, unde mă ghidează strict instinctul propriu, mai ales acum, că pentru moment sunt independentă, în sensul că nu colaborez cu o galerie comercială și mă autoreprezint în toate. Cum mă simt în interiorul meu, când sunt în atelier, este în antiteză completă cu situația generală a culturii, care este într-un punct absolut critic.

Pe cât de mult simt că sunt tot mai mult eu în practica mea, pe atât de tare încep să mă confrunt, la fel ca foarte mulți dintre noi, cu un climat economic foarte instabil, care creează foarte multă frustrare și incertitudine. Direcții noi se vor deschide atâta timp cât voi parcurge viața. Tot ce îmi doresc este să mă pot susține în mod nespectaculos și decent din ceea ce fac full time, against all odds și cu toată convingerea.

Într-un domeniu în care se vorbește atât de mult despre libertate și creativitate, cât de prezentă este, în realitate, presiunea pusă asupra femeilor artiste?

Nu cred că se pune problema de presiune, ci de lipsă de oportunități. Există puține spații de producție și de expunere accesibile pentru câte entități creative există. Galeriile comerciale sunt doar un aspect al necesităților unei comunități, și unul destul de restrictiv din punct de vedere al dezvoltării și explorării artistice. Cred că noi toate avem nevoie de mai multe spații de experiment, de întâlnire, de intersecții și colaborări. Poate că, uneori, problema nu este ce ni se spune să facem pentru că simt ca am devenit destul de pricepute la a spune NU, ci faptul că nu avem unde să facem ceea ce avem nevoie să facem.

Ai un limbaj vizual care poate fi ironic, direct și uneori foarte vulnerabil. S-a schimbat felul în care folosești ironia după ce ai devenit mamă?

Constat cu bucurie că a rămas la fel ca înainte. Poate acum doar accesez și alte zone, mai fine, mai greu de definit, însă umorul și ironia sunt importante în practica mea și nu cred că mă vor părăsi prea curând. Incredibil, dar moms can be edgy and funny too.

Expoziția se mută de la Timișoara la București. Ce îți dorești să se schimbe atunci când lucrările tale intră într-un alt oraș și într-un alt context?

Expoziția va conlucra cu spațiul din București și lucrările se vor recalibra. Mă entuziasmează că totul are o formă deschisă și spațiu de joacă pentru noi variante. Mi-a plăcut spațiul enorm, labirintic, flancat de vegetație, de la Isho, iar acum abia aștept să văd cum vor arăta lucrurile în spațiul foarte urban, proporționat, cu vitrine vizibile pentru cei care trec în flux continuu, de la Mobius. Cred că schimbarea de context va activa și alte dimensiuni ale lucrărilor.

Dacă ai putea să te întâlnești acum cu Lea de acum zece ani, ce i-ai spune despre femeia care urma să devină?

Acum 10 ani eram într-o altă viață, așa pare. I-aș spune să își asculte instinctul și să plece mai departe. I-aș spune că are dreptate când se gândeste că merită mult mai mult și că hard but beautiful things are waiting around the corner :)

Și, invers, dacă fiica ta ar vedea peste mulți ani I Met You Later in Life, ce ți-ar plăcea să înțeleagă despre tine din această expoziție?

Cred că mi-ar plăcea să vadă că am încercat să fiu o femeie întreagă, cu toate contradicțiile și vulnerabilitățile mele, și că nu am separat niciodată iubirea pentru ea de iubirea pentru ceea ce fac. Mi-ar plăcea să înțeleagă că am încercat să îi las, prin lucrările mele, nu un model de perfecțiune, ci unul de curiozitate, libertate și reziliență.

După ce ai terminat lucrările, ai rămas cu un răspuns sau cu și mai multe întrebări despre tine? Dacă ai putea păstra din această perioadă a vieții tale un singur lucru – o imagine, un gest, o amintire sau o senzație – ce ai păstra?

Sunt colecționară de comori minuscule și efemere, așa că aș păstra câte un mic totem, o poză, un nasture, o amuletă pentru fiecare lucru important. Nu cred că aș putea alege o singură imagine. Aș păstra, mai degrabă, câte un mic obiect pentru fiecare stare, pentru fiecare întâlnire, pentru fiecare lucru care a contat. De fapt, cred că deja fac asta.