Enigmele infinite. Vocalize în Do Major (XXIV)

70. Aproape întotdeauna profesionistul este agentul

– De la un nivel încolo, valoarea artei nu creşte decât în ochii exersaţi ai profesioniştilor, i-a spus pictorul Julius Zimberlan violonistului Paolo Mauro.

Stăteau, ca de obicei, în cafeneaua Roco şi erau amândoi extrem de posomorâţi. Zimberlan ştia că e cu mult mai bun decât celebrul Juan Maria Sancez, însă acela îşi vinde fiecare pânză cu de mii de ori mai mult decât el, iar Mauro abia de găseşte câte un angajament prin provincie, în vreme ce instrumentişti mult mai slabi se produc pe marile scene ale lumii.

– Nu, nu este vorba despre invidie, îi explică Mauro lui Bandi, cel care se nimerise la masa lor. Tu, dacă asculţi un solist, nu sesizezi micile, infimele erori. Dar aceste greşeli mărunte îl deosebesc pe marele virtuoz de instrumentistul doar bun.

– Mie-mi place şi unul şi celălalt.

– Vezi? Şi, totuşi, de cele mai multe ori, instrumentistul doar bun prinde marile contracte. Totul depinde de geniul impresarului.

– Păi, poate că măcar el, profesionistul, este în stare să sesizeze deosebirile infime, aşa cum le-ai numit tu.

– Şi la noi este acelaşi lucru, mârâi pictorul Zimberlan. Se iau sute de mii de dolari pentru o pânză care, nepromovată, nu şi-ar găsi niciunde locul pe vreun perete. Pentru mine rămâne o enigmă veşnică de ce un cârpaci ajunge super-celebru, în vreme ce un altul, cu nimic mai prost, moare de foame.

La masa vecină, celebrul agent artistic Robert Zak de la marea firmă de impresariat Zak & Fiii, îi făcu semn frumoasei şi pretenţioasei Julia să încerce să tacă pentru o secundă. După ce i-a auzit pe Zimberlan şi pe Mauro plângându-se de soarta lor, bossul izbucni într-un râs zgomotos. „Păi, dacă aţi zis-o chiar voi, că marele public nu mai sesizează astăzi micile diferenţe între geniu şi profesionist, atunci de ce să-i deschidem noi ochii?” Robert Zak s-a ferit să spună aceste cuvinte cu voce tare, lăsându-i pe posomorâţii Zimberlan şi Mauro în mijlocul „enigmei veşnice”. Care-i făcea să sufere atât de mult.

71. Soluţia finală a artistului

Dacă în viaţă – în amărâta lui viaţă -, pictorul Julius Zimberlan nu reuşea decât cu chiu cu vai să vândă pe mai nimic un tablou, lui, spre deosebire de prietenul său, violonistul Paolo Mauro, îi mai rămânea amăgirea că după ce va muri, pânzele sale vor fi judecate la adevărata lor valoare, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori la târgurile de artă. Da, lui îi rămânea măcar această speranţă, pe când unui interpret, oricât de bun…

Julius Zimberlan a lucrat – cu intermitenţe – 27 (douăzeci şi şapte) ani, 2 (două) luni şi 4(patru) zile la uriaşul său tablou Întoarcerea învingătorului, o pânză pe care a pictat 837 (opt sute treizeci şi şapte) personaje, dar care ieşea în evidenţă mai ales prin tehnicile savante ale anamorfozelor. Când a reuşit să şi expună uriaşa pânză, a stat o lună, zi de zi, oră de oră, lângă ea pentru a vedea impresia lăsată asupra privitorilor şi, în special, asupra criticilor. Cu fiecare zi, cu fiecare oră ce trecea, visele măreţe se topeau şi Zimberlan devenea tot mai disperat.

Până ce, o dată, fu vizitat în atelierul său de chiar Robert Zak, nu altcineva decât celebrul patron Robert Zak de la marea firmă de impresariat artistic Zac & Fiii. După ce s-a învârtit vreun sfert de oră printre lucrări, marele boss a povestit câteva anecdote şi a plecat. Deşi n-a făcut nici o promisiune şi n-a lansat nici o apreciere de valoare, doar faptul că a venit personal în atelierul lui Julius i-a produs acestuia o emoţie nemaiîntâlnită şi nădejdea într-un viitor măreţ. Şi, într-adevăr, timp de câteva săptămâni, a reuşit să vândă mai multe tablouri decât în întreaga-i viaţă de până atunci. (O vizită a lui Robert Zak într-un atelier al unui artist nu trecea niciodată neobservată).

Dar toate minunile ţin prea puţin. Zak nu l-a mai căutat şi nici muşterii n-au mai venit. Julius Zimberlan a recăzut în viaţa-i mizerabilă de mai înainte, cu traiul de pe o zi pe alta şi cu disperarea împărtăşită cu prietenul Mauro. Totuşi, speranţa, după cum se spune, moare ultima. Julius continua să viseze la viaţa pe care a aşteptat-o după vizita marelui agent de artă. Până ce i-a trecut prin gând că foarte mulţi artişti consideraţi azi adevăraţi titani, au trebuit mai întâi să-şi dea obştescul sfârşit înainte de a fi recunoscuţi la adevărata lor valoare. Şi, neavând nici o îndoială în privinţa calităţii propriului său talent, însă nici răbdare să aştepte ca moartea să vină să-l ducă, i-a luat-o înainte şi s-a spânzurat.

Nu se ştie dacă şi cât s-a bucurat de acolo, din ceruri, de destinul strălucit al Întoarcerii învingătorului şi a celorlaltor lucrări lăsate postumităţii.