Naufragiaţi în republică

Moartea Regelui Mihai I, zilele de doliu în memoria sa şi funeraliile regeşti au fost, pe lîngă motiv de frustrări şi tardive regrete, şi un prilej menit să zguduie conştiinţele, acolo unde ele mai pîlpîie, încă, şi mai dau semne că supravieţuiesc.

Vinovaţi că nu ne-am priceput ori n-am vrut să înţelegem ceva, ceva adînc, benefic şi profitabil pentru naţie, din exemplul unui destin crîncen încercat, asumat cu demnitate, nici din ţinuta morală şi nici din mesajele discrete, adeseori subliminale, în faţa cărora am rămas muţi şi surzi, sîntem tributari lamentării pentru felul în care arată, astăzi, ţara, societatea, relaţiile interinstituţionale şi interumane, mai precare, mai degradate ca oricînd. Ne complacem, aşadar, în păguboasa postură de cavaleri ai neputinţei şi nenorocului, indiferenţi, nepăsători că sictirul republican pentru valorificarea istoriei perene afectează, pînă la distrugere, gena identitară.

Un scurt recurs la istoria factuală a ultimilor 27 de ani, fără a ne absolvi de răspunderi, laşităţi şi complicităţi, ar explica de ce, în 1990 şi nici în 1992 sau mai apoi, n-a fost posibilă abolirea republicii şi de ce, în ansamblu, ultimii 27 de ani de republică nelegitimă au însemnat tot atîţia ani de degringoladă bine instrumentată, pînă a ajunge, în zilele noastre, la valoarea şi semnificaţia unui păgubos mimetism şi heirupism democratic, mascînd ani de rateuri şi eşecuri.

Realitatea este că n-am avut un caudillo Franco, care, presimţindu-şi sfîrşitul aproape, în anul 1975, a repus în drepturi monarhia spaniolă. I-am avut, în schimb, pe Iliescu, Brucan, Roman şi toată compania de emanaţi ai unei mişcări revoluţionare autentice din care au reuşit să facă un tragic simulacru, numai bun de privit, astăzi, cu suspiciuni, îndoieli şi mînie. Am avut, deci, vajnici urmaşi ai dictaturii de stînga, grijulii să nu întineze ”nobilele idealuri ale socialismului”, moştenitori şi beneficiari ai tuturor năravurilor stîngiste, ale propagandei, dezinformării şi împilării, în faţa cărora ignoranţa cultivată îndelung ori lenea de a gîndi cu propriul cap le-au fost o pradă uşoară.

Am avut braţul înarmat şi conspirativ al fostei securităţi, rebotezată SRI, instrumentînd tragice conflicte interetnice şi sîngeroase represiuni minereşti, rămase necicatrizate.

Am avut un preşedinte, Constantinescu, prea domn, prea studios, prea moale pentru gustul şi idealul republican, hăituit şi subminat de oculta securistă, pînă la dezgust, lehamite şi renunţare.

În vădit contrast, am avut, apoi, un preşedinte penal, jefuitor al avuţiei naţionale care a infestat instituţiile şi spaţiul public cu ticăloşia şi mitocănia funciare, cu arbitrariul bunului plac şi vendeta politică, fără ca societatea, zisă civilă, să mişte măcar un deget acuzator de revoltă; avem, azi, un preşedinte absent, preocupat numai să-şi conserve statutul şi privilegiile, cu orice risc, inclusiv cu preţul urii diseminate şi al dezbinării, al faliei din societatea românească, din ce în ce mai adîncă.

Avem intelectuali, semnatari, cîndva, ai unui ”Apel către lichele”, deveniţi, ei înşişi, promotori ai lichelismului, ca jalnici cameleoni şi instigatori de conjunctură; avem lupi moralişti, gata oricînd să se spele pe mîini, să se derobeze de răspunderile funcţiei în stat pentru a-şi rescrie, convenabil, trecutul; avem denigratori nesancţionaţi ai culturii naţionale, deveniţi clienţi ai onorurilor oficiale, interesate şi ai sinecurilor bănoase; avem un uimitor segment de tineri debusolaţi care, sub stindardul libertăţii de a se indigna, adesea folosit ca pretext, sînt gata să reînvie lozinci, practici şi mentalităţi dintr-o epocă trecută; avem un uriaş exod al populaţiei, comparativ cu vremea prigoanei religioase şi-a inchiziţiei, adevărat atentat la fibra, la adeneul identitar.

Acestea au fost/sînt ”binefacerile” republicii aflate la ceas de cumpănă, gata, în tulbureala vremurilor şi a constrîngerilor, inclusiv comunitare, să-şi renege fundamentele originare şi să proclame, cu seninătate, moartea democraţiei, pe altarul unui experiment eşuat.

Regele Mihai I, cel care ar fi putut fi omul echilibrului şi garantul dreptei măsuri şi judecăţi, decurgînd din autoritatea suferinţei şi sacrificiului, s-a stins ca un far aflat pe reduta unui ţărm prea îndepărtat, inaccesibil cecităţii.

În urma sa, odată sfîrşit concursul de omagii, de pioşenie şi reculegere, de trucată sau sinceră reconciliere cu istoria, ne-am şi întors la ura, la gîlceava, la intoleranţa şi agresivitatea de toate zilele, parcă anume pentru a face şi mai dureroasă pierderea, şi mai pregnant contrastul dintre România regimului republican şi ceea ce ar fi putut să fie România monarhică.

Dacă în Franţa prezicerile lui Nostradamus dau ca şi sigură întoarcerea Bourbonilor prin anul 2050, la noi este greu de presupus ori de sperat că sutele de mii de români care l-au condus pe rege, pe ultimul drum, aşa cum l-ar fi urmat şi în viaţă de-am fi avut mai multă minte şi determinare, vor deveni, vreodată, milioane.

Şi în ce paradoxuri trăim!: 1. Prigonit, denigrat, acuzat de unii, indiferent altora în timpul vieţii, odată mort şi, foarte posibil, sanctificat, i-am pupa moaştele şi 2. În vreme ce ne place să afirmăm cu tărie şi să recunoaştem că Regele Mihai I a plecat dintre noi ca un învingător, continuăm să ne asumăm, aproape sinucigaş, condiţia unui popor de înfrînţi, naufragiaţi în republică.