În ultimele zile am fost rugat insistent să iau poziție în legătură cu un Comunicat al Secției Pachetelor Militare referitor la “Dosarul Revoluției”. Am urmărit cu atenție articolele din presa scrisă și emisiunile de televiziune. Din calitatea de istoric specializat în Istoria recentă a României, fac următoarele precizări:
1. Persistă confuzia “Revoluție sau Lovitură de stat?” în locul adevărului istoric demonstrat de istoricii români (Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, Alex Mihai Stoenescu, Adrian Pop, Alesandru Duțu, Marius Oprea, Florian Banu) și de istorici străini (Peter Sianni-Davies, Catherine Durandin) că în cadrul unui proces revoluționar desfășurat în perioada 14 decembrie 1989 – 20 mai/19 iunie 1990 a avut loc și o lovitură militară (începând cu ora 10.07 a zilei de 22 decembrie 1989);
2. Confuzia cu caracter de alternativă – n-a fost lovitură de stat, ci Revoluție; n-a fost Revoluție, ci lovitură de stat –, provine din lansarea, încă din decembrie 1989, de către Silviu Brucan, a propagandei revoluționare de partid și de stat, având ca teme principale: 1. “Revoluția a fost spontană și a emanat Puterea provizorie condusă de revoluționarul Ion Iliescu”, 2. “Revoluția a fost mișcarea din stradă a massei împotriva regimului, mulțime care a sprijinit lupta Armatei împotriva Securității fidele lui Ceaușescu și a legitimat grupul revoluționar care a umplut vidul de putere”, modelul tezei aparținând în realitate doctrinei bolșevice (Revoluția din octombrie 1917);
3. Propaganda revoluționară de partid (FSN) și de stat (instituții) a continuat în lunile următoare, pentru a contracara apariția în presa franceză (încă din ziua de 1 ianuarie 1990) a tezei loviturii de stat, formulate de ziariștii francezi care fuseseră martori la București în timpul evenimentelor, și a semnalelor din presa română (Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu) cu același subiect, și în anii următori, când au apărut primele analize documentate ale istoricilor și jurnaliștilor (mai ales în România liberă, Evenimentul zilei și Ziua). Contraatacul propagandei s-a axat pe decredibilizarea personalităților (revoluționari, istorici, jurnaliști, politicieni) care susțin cu probe istorice, jurnalistice și cu mărturii existența loviturii militare în cadrul procesului revoluționar (pe scurt, Revoluția), pentru a bloca folosirea probelor, a studiilor și mărturiilor în eventualitatea unui proces care să determine cauza omorârii a 942 de oameni după înlăturarea de la Putere a lui Nicolae Ceaușescu. Așa au fost lansate și întreținute proiecțiile de imagine “Ion Cristoiu fabulează”, “Sorin Roșca Stănescu este un securist care are o vendetă personală împotriva lui Ion Iliescu”, “Teodor Mărieș n-a fost revoluționar”, “Alex Mihai Stoenescu nu este istoric”, “Florin Constantiniu și Gheorghe Buzatu au fost induși în eroare” ș.a.
4. Elementul intențional principal al propagandei oficiale a fost să-i prezinte în mod fals, dar insistent, pe susținătorii existenței loviturii militare ca negând existența Revoluției, creând astfel antagonismul (cu priză la oamenii care nu citesc cărți de Istorie și nu fac diferența între opera științifică și literatura pe teme istorice) “Revoluție sau lovitură de stat?” și diversiunea: “Ei afirmă că revoluția a fost făcută de KGB, de agenturi, de Securitate…”, afirmații pe care istoricii, jurnaliștii și revoluționarii evocați nu le-au făcut niciodată cu referire la revolta populară;
5. Niciun om rațional, mai ales contemporan evenimentelor, nu poate nega Revoluția, ca proces istoric cu mai multe secvențe care a înlăturat regimul Ceaușescu și a condus societatea spre Alegerile din 20 mai 1990, dar orice om lucid își dă seama că revolta populară începută la Timișoara și continuată la București și în alte orașe a fost deturnată de la efectele ei previzibile (mișcarea anticomunistă, desprinderea statului din Pactul de la Varșovia, orientarea națiunii spre modelul occidental) prin declanșarea diversiunii teroriste, în momentul în care noua Putere provizorie a fost contestată public în Adunarea din Piața Palatului;
6. Potrivit unor mărturii luate imediat după consumarea revoltei din decembrie, atât la Timișoara, cât și la București, au existat persoane cu sentimente anticomuniste, antisovietice, antisistem, care au văzut încă de atunci schimbarea dincolo de înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu; o schimbare de sistem, nu numai de regim politic. Ele rămân izolate, dar consecvente. Importantă ca fapt istoric este transformarea Adunării populare din Piața Palatului, constituită în seara de 22 decembrie 1989 cu mesaje unitare, adunare la care au participat și timișoreni, fie ca rezultat al succesului mesajului individual anticomunist, care oferă prima dată în mulțime o substanță sistemică a revoltei, fie ca urmare a exercitării funcției politice de către mulțime1, în mișcare anticomunistă. În ciuda opririi sale temporare prin “fenomenul terorist”, curentul anticomunist a continuat să se manifeste în gândirea politică și în acțiunile unei minorități politice, tendință pe care Puterea instalată de ministerele de forță în decembrie 1989 a atacat-o violent prin Mineriada din iunie 1990;
7. Trecerea României de la sistemul comunist la o perioadă de tranziție spre sistemul democratic s-a făcut mai întâi printr-un proces revoluționar desfășurat între 14 decembrie 1989 și 20 mai/19 iunie 1990, proces care a cunoscut în decembrie 1989 subcategoriile istorice ale revoltei populare, represiunii armate și loviturii militare, aceasta din urmă fiind cea care, sub presiunea revoltei populare, l-a îndepărtat de la putere pe Nicolae Ceaușescu și l-a desemnat pe Ion Iliescu drept succesor politic, iar începând cu seara de 22 decembrie 1989 s-a întors împotriva revoltei populare, pentru a bloca tendința sa anticomunistă și antisovietică. Contracararea propagandei “Revoluție sau lovitură de stat” cu teoria “N-a fost nicio lovitură de stat”, “n-a existat nicio implicare străină”, iar Revoluția a fost “doar cea din stradă” (adică numai revolta populară), este la fel de inexactă.
8. Problema pe care înțelegem că o cercetează Parchetul militar constă în acțiunea violentă, criminală, îndeptată împotriva revoltei populare (“…declanșarea și executarea diversiunii militare complete și complexe, începând cu seara zilei de 22.12.1989. Cert este că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite”), conjunctura în care s-a desfășurat (“S-a stabilit situația internațională deosebit de complexă existentă la finalul anului 1989, cu precădere pentru țările din Europa de Est. Există o bună lămurire privitoare la situația internă a României din perioada premergătoare declanșării evenimentelor de la Timișoara și în timpul desfășurării acestora”), și o serie de infracțiuni grave [“Probatoriul administrat a conturat mecanismele dezinformărilor constante având consecințe deosebit de grave lansate prin intermediul TVRL, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații, astfel fiind instaurată la nivel national binecunoscuta psihoză teroristă”; “solicitarea de ajutor militar străin (sovietic) și consecințele grave ale unei astfel de solicitări pentru structurile militare interne și populația civilă” (Art.155 Cod penal, Trădarea de țară); “probele administrate au evidențiat o preocupare constantă, după anul 1989, pentru distrugerea și alterarea probelor apte să stabilească adevărul celor petrecute în timpul Revoluției Române din Decembrie 1989” (Art.242 Cod penal)];
9. “Dosarul revoluției” și “Dosarul mineriadei” cercetează infracțiuni grave petrecute în interiorul aceluiași proces istoric. Ele nu pot fi legate într-un demers judiciar de aflare a adevărului (mai ales că este vorba de aceiași autori cercetați) decât dacă prin Revoluție se înțelege procesul istoric/desfășurarea evenimentelor într-o perioadă determinată de timp (14 decembrie 1989 – 20 mai/19 iunie 1990), și nu doar episodul eroic al luptei unor grupuri restrânse de revoluționari autentici cu forțele de represiune;
10. Acțiunea în Justiție, pe care o datorăm tenacității revoluționarului Teodor Mărieș, urmează să stabilească un adevăr judiciar. Din păcate, cu întârziere provocată înadins, astfel că stabilirea adevărului judiciar se va produce după ce istoricii au stabilit un adevăr istoric. Nu invers, cum era normal. Adevărul istoric determinat de istorici, ca și părerile libere exprimate de diverși în presa scrisă și audio-video pot fi confirmate (cum sugerează Comunicatul Parchetului militar) sau infirmate printr-o sentință.
1 Precizăm că Istoriografia face distincție între categoria socială mulțime și categoria politică adunare, aceasta fiind o mulțime care ia caracter ideatic unitar/organizat și se pronunță prin modalitatea electorală a aclamației (de exemplu, mitingul de la 9 mai 1877 sau Marea Adunare de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918), printr-un mesaj politic unitar (de exemplu, adunarea de pe Dealul Mitropoliei din 23 ianuarie 1859 sau mitingul de la 21 august 1968) sau prin destituirea/investirea directă a unui guvern (de exemplu, investirea guvernului revoluționar din 11 iunie 1848; destituirea guvernului Dăscălescu din 22 decembrie 1989, aprox. ora 15.00; respingerea guvernului Verdeț). În jurul orei 17.30 din seara de 22 decembrie 1989, Adunarea populară din Piața Palatului respinge prin aclamații: „Fără comuniști!”, „Jos comunismul!” propunerea ca Ion Iliescu să conducă Puterea provizorie. În aproximativ 15 minute se declanșează diversiunea teroristă.
Evident a fost lovitura de stat militara dirija de generalii Stanculescu si Militaru coordonati de Brucan si folosindu-l pe Tokes drept fitil detaonator. Tokes avea rolul asta in calitatea lui de spion maghiar, securitatea era la curent dar Ceausescu s-a opus arestarii lui in saptamanile dinaintea evenimentelor de la Timisoara, a ordonat sa fie doar mutat. Populatia cu mainile goale nu ar fi putut invinge un aparat represiv puternic oricat ar fi demonstrat. Ar fi reusit cel mult sa sifoneze imaginea regimului comunist care pretindea ca in Romania curge lapte si miere sub semnul democratiei socialiste, desi magazinele erau goale si hrana rationalizata ca in vreme de razboi. Nu in ultimul rand trebuie mentionat rolul URSS, care a ordonat inlaturarea lui Ceausescu si a trimis in Romania mii de agenti. In lipsa unei reactii a celor de la varful politicii comuniste care ar fi trebuit ei sa-l indeparteze pe Ceausescu, armata a fost determinata sa dea aceasta lovitura de stat militara, pentru a preveni o interventie directa a URSS.