Ca să elimin toate dubiile, precizez de la bun început că este vorba de un „succes epocal” al diplomaţiei româneşti din epoca Titus Corlăţean, şi nu al demersurilor primăriei Bucureştilor, condusă Sorin Oprescu, care şi aşa are destule pe cap, dar să mai negocieze o înfrăţire a Bucureştiului iubit cu Bagadadul eliberat de oştile americano-engleze, din care, astăzi, singura porţiune sigură cu adevărat este aşa-numita „zonă verde”. Făcând ultima precizare, vreau să arăt în mod implicit cu cine se se înfrăţeşte capitala României. Este adevărat – iar lucrul respectiv nu are nevoie de niciun comentariu suplimentar – că, în sine, o iniţiativă de atare gen este lăudabilă, ea are semnificaţii serioase în planul dezvoltării unor raporturi reale şi palpabile între instituţiile reprezentative – politice, culturale, ştiinţifice, economice şi sportive – dintre cele două oraşe, ca şi între locuitorii lor. Evident, toate astea în condiţiile unei vieţi normale din toate punctele de vedere, dar nu şi al Bagdadului. Dintr-o atare perspectivă cred că, după 1989, nu mi-a fost dat să văd o mai mare aberaţie, o acţiune care să fie prezentată cu mare tam-tam ca făcând parte dintr-o serie de „succesuri” demne de EBA, cea care a aruncat pe piaţă acest termen cuprinzător. Când, joia trecută, l-am auzit pe Titus Corlăţean cu câtă preţiozitate şi emfază prezenta toate acestea într-o declaraţie făcută chiar în sediul Ministerului de Externe, mi-am dat seama cât de departe este acest şef al diplomaţiei româneşti de marii săi înaintaşi, dintre care, spre a fi convingător, desprind câteva nume, cu rugămintea ca unul dintre numeroşii săi colaboratori să-i explice despre cine este vorba: Ion Ghica; Petre P. Carp; Mihail Kogălniceanu; Ion C. Brătianu; Al Marghiloman; Titu Maiorescu; Ion I. C. Brătianu; Al. Averescu; Take Ionescu; Nicolae Titulescu; Constantin Argetoianu; Grigore Gafencu; Ion Gh. Maurer; Corneliu Mănescu; Ştefan Andrei; Adrian Năstase.
„Am arătat că sprijinim cooperarea între autorităţile locale din România şi Irak, proces început în ultimii ani şi care a cunoscut rapid o dezvoltare de excepţie. Astfel, au fost deja încheiate recent trei acorduri de înfrăţire între Braşov – Erbil, Dolj – Suleymaniyah, Arad – Duhok. Alte şase acorduri similare sunt în curs de negociere: Prahova – Basra, Bucureşti – Bagdad, Mureş – Missan, Argeş – Babylon, Suceava – Najaf, Kirkuk – Neamţ”, spunea acelaşi Corlăţean după întrevederea avută la Bucureşti cu omologul său irakian, Hoshyar Zebari. Cum se vede, numai reuşite una şi una! Ulterior, întrebat de un ziarist despre realismul unui atare proiect în condiţiile violenţei zilnice din capitala irakiană şi din alte regiuni ale acestei ţări, ministrul Corlăţean a dat un răspuns aiuritor, afirmând că în această ţară situaţia de azi nu este atât de rea cum o prezintă presa! Auzindu-l, m-am întors puţin în timp, mai exact imediat după amintita invadare a Irakului de către trupele americano-engleze din martie 2003, când un general de la Bagdad vorbea ziariştilor străini şi le spunea pe un ton solemn că propaganda imperialistă americană minte că trupele SUA sunt la porţile capitalei acestei ţări, pentru ca, a doua sau a treia zi, Saddam Hussein să fie alungat de la putere, regimul lui să se prăbuşească, iar marile holdinguri occidentale să înceapă împărţirea „tortului” irakian – recte petrolul acestei ţări de foarte bună calitate şi foarte mult. Acel general, poreclit Ali Chimicul mi se pare, a devenit o pată de culoare în cronica acestui război pentru petrol şi nu pentru democraţie, întrucât nicăieri în lume aşa ceva nu s-a impus prin forţă! Imediat, au început să facă ravagii atentatele, acţiunile violente, răpirile de diplomaţi şi ziarişti străini, singura parte sigură din Bagadad devenind ulterior amintita „zonă verde”, ce are fix 10 kmp (dintre cei 204,2 kmp, pe care trăiesc peste 3,8 milioane locuitori) şi în care se află instituţiile ţării, Palatul Prezidenţial, Ambasada SUA etc.!
Acestea sunt motivele pentru care m-am crucit şi minute întregi m-am întrebat dacă aşa percepe Corlăţean situaţia actuală din Irak din punctul de vedere al siguranţei zilnice şi al violenţei de acolo şi alte oraşe ale acestei ţări, sau colaboratorii săi îi oferă situaţii vădit trunchiate? Oricare ar fi realitatea, situaţia este foarte gravă şi arată amatorismul total de care dau dovadă cei ce lucrează în MAE, fie că vorbim de ministru, fie de salariaţii din diverse direcţii şi chiar de cei numiţi diplomaţi şi aflaţi în post la Bagdad. Ca să nu fiu acuzat că bat câmpii, ar fi bine să vedem cum stau Bagdadul şi alte regiuni irakiene la capitolul atentate în perioada imediat următoare vizitei ministrului său de Externe la Bucureşti. Păi, la 5 octombrie, 73 de persoane au murit în urma a două atentate comise în apropiere de Bagdad, unul vizând pelerini şiiţi, iar celălalt, o cafenea din localitatea Balad. În ultimele luni, după cum transmitea AFP, insurgenţii şi-au multiplicat atacurile împotriva cafenelelor sau a altor locuri în care se adună mulţimi – moschei, terenuri de fotbal, înmormântări sau pieţe. Totodată, la Mossul, doi ziarişti au fost împuşcaţi de bande înarmate. Între 1 şi 5 octombrie a.c., 130 de persoane au fost ucise, iar de la începtul anului, numărul celor decedaţi în condiţii similare este de 4.800. Grăitor în acest sens este şi un anunţ făcut de Ministerul francez de Externe la 30 septembrie 2013: „Importanta degradare a securităţii în capitala irakiană, zguduită de FOARTE NUMEROASE ATENTATE UCIGAŞE în cursul lunii mai 2013 (peste 1.00 de morţi în toată ţara) şi apariţia barierelor ilegale în mai multe cartiere din Bagadad, urmate de evenimente şi asasinate, au determinat ambasada noastră (a Franţei – n.n.) să recomande cetăţenilor (francezi) să se abţină să facă orice deplasare (în Irak), în caz că acest lucru nu este absolut necesar”. Nu-mi rămâne de făcut decât să recomand lui Corlăţean şi alor lui să recitească atent fiecare cuvând de mai sus şi să vadă dacă MAE francez inventează, precum odinioară, în viziunea lui Ali Chimicul, propaganda americană. Până una-alta, adică până să înfrăţim Bucureştiul cu Bagdadul, mai bine am fi discutat problema uriaşei datorii irakiene faţă de România, dispărută la ordinul nu ştiu cui. Dacă ar fi discutat această datorie şi stingerea ei, eventual prin livrarea de petrol irakian că este destul!, Corlăţean şi Guvernul României ar fi făcut ceva pentru ţară şi români. Pe scurt, decât un asemenea succes diplomatic, mai bine lipsă!
