„Cred că trebuie să demisioneze”, declara miercuri,la prânz, preşedintele Senatului, Crin Antonescu, liderul PNL, în emisiunea Alexandrei Andon de la Radio România Actualităţi, referindu-se la afirmaţiile cu iz nazist făcute de ministrul Culturii, Daniel Barbu, privind faptul că se simte „cutremurat” întrucât bugetul alocat bolnavilor de HIV-SIDA este mai mare decât cel acordat culturii. Este un nou eveniment foarte grav, care vine să ateste că acest minister foarte important are în fruntea sa nu doar cel mai incapabil ins ce a deţinut acest portofoliu după 1989, ci şi un politruc cu grave probleme de gândire, judecată şi exprimare publică. Personal, am exprimat această opinie cu mai multă vreme în urmă, văzând – şi acuzând – modul iresponsabil în care a reacţionat în timpul incidentelor cu tinerii protestatari apăruţi la un club din centrul vechi al Capitalei unde conferenţia ipochimenul respectiv. Atunci, pentru ministrul Daniel Barbu, aceştia erau „legionari” sau „neonazişti”, fapt pentru care, acum, după afirmaţiile lui nesăbuite de la Craiova, putem deduce lesne că lui îi este familiar modul de gândire totalitarist de suşă nazistă. Dincolo de gravitatea noilor afirmaţii ale politrucului, acum m-a şocat şi modul absolut aiuritor în care ministerul a reacţionat după ce ele au inflamat cercurile politice, culturale, sociale şi mass-media din România, comunicatul emis de sub sigla instituţiei respective fiind elocvent: „Pe 8 decembrie 2013 ministrul culturii a fost invitat în calitate privată, de universitar şi autor, să ţină o conferinţă la Teatrul Naţional din Craiova. Conferinţa a avut ca temă Statul cultural: istorie, memorie şi crize. După conferinţă, la sesiunea informală de întrebări şi răspunsuri, dorind să ilustreze transformările pe care politicile de finanţare a programelor şi evenimentelor culturale le traversează în majoritatea statelor europene, inclusiv în România, ministrul a recurs la o comparaţie între bugetul unui program de sănătate publică şi bugetul programelor Ministerului Culturii. Deşi nu s-a referit nicio clipă la persoane, ci doar la programe şi nivele de finanţare, comparaţia a fost cu totul nefericită, după cum nepotrivite au fost şi consideraţiile ce au însoţit-o. Ministrul culturii regretă profund acest fapt şi îşi cere scuze tuturor celor care s-au simţit ofensaţi ori lezaţi de aceste afirmaţii inadecvate”.
Comunicatul probează din belşug că subalternii lui Daniel Barbu sunt nişte sfertodocţi notabili, ei nu cunosc gramatica Limbii Române, nu ştiu unde să pună virgule şi cred că, dacă nu-şi nominalizează nicăieri şeful, îl salvează de implicaţiile nefaste ale neruşinatei afirmaţii. Pe urmă, cum a fost la Craiova „în calitate privată, de universitar şi autor”, dar s-a folosit de automobilul ministerului, iar ziua deplasării în Cetatea Băniei nu a fost una de concediu fără plată?
Articolul de mai jos era gata în momentul în care Daniel Barbu şi-a dat iarăşi în petec, probând din nou cât de nefericită a fost desemnarea sa ca ministru al Culturii. Amintesc în treacăt că nici azi Daniel Barbu nu mi-a răspuns la interpelarea privind rolul nefast al Ministerului Culturii în blocarea sponsorizării volumului princeps al poeziilor lui Eminescu, ceea ce mi se pare absoluit ruşinos pentru titularul portofoliului respectiv. Apoi, cum poate se ştie, anual, editurile din România înaintează Ministerului Culturii o listă de zece volume pe care le propun spre subvenţionare. În 2013, prestigioasa editură a Academiei a trimis o listă de cărţi semnate de: Violeta Barbu, Gh. Lazăr ş.a.; acad. D. Vatamaniuc (cel mai mare eminescolog în viaţă); N. Saramandu (coord.); Maria Marin şi Iulia Mărgărit; Gh. C. Moldoveanu; Liviu Rusu; Diana Câmpan; Gh. Vlăduţescu; Eugen Virgil Nicoară; Valeria Guţu Romalo. Dintre aceste au fost selecţionate spre a fi sponsorizate volumul co-semnat de SOŢIA ministrului Culturii, Violeta Barbu, şi cel aparţinând lui N. Saramandu (de 500 de pagini), dar au fost ignorate cărţi precum: „Eminescu în ediţia academică integrală…”, de D. Vatamaniuc, „Românii din Ungaria”, „Dicţionarul limbajului poetic al lui Octavian Goga”, „A. E. Bakonsky, solitarul de catifea”, „Personaje reprezentative din teatrul universal şi românesc” ş.a. Firesc, văzând lista volumelor lăsate pe din afară şi a autorilor acestor cărţi, nu poţi să nu te întrbi ce criterii au avut membrii comisiei care au selecţionat cărţile, cui dau ei seamă, când şi în ce fel? Întrebări cu atât mai justificate cu cât, chiar dacă ministertul ar invoca eventual autonomia comisiei care face selecţiile respective, între membrii acestora se află şi doi reprezentanţi de-ai săi. Aceştia nu trebuie să justifice felul în care se cheltuiesc banii minstrerului? Pe urmă, cum dracu’ s-a făcut că, din lista Editurii Academiei, membrii comisiei numite de ministrul Culturii au OPTAT TOCMAI PENTRU VOLUMUL COSEMNAT DE SOŢIA LUI DANIEL BARBU, ce are 960 (am scris exact: are nouă sute şaizeci de pagini)? În al doilea rând, ei au habar de diferenţa dintre volumele propuse spre sponsorizare de Editura Academiei – atlase, studii ştiinţifice de mare impact, tratate, dicţionare etc. – şi cele ale unei edituri minore? Punând întrebările de mai sus, nu ignor faptul că ministerul ar putea invoca ceea ce a mai făcut într-un răspuns la o interpelare la fel de justificată a acad. Nicolae Breban, şi anume că el „nu poate interveni în procesul de selecţie şi evaluare a proiectelor propuse spre finanţare la fiecare sesiune”. Deci, dai bani, dar nu te interesează cui şi pentru ce? Atunci ce caută reprezentanţii ministerului în comisie? Numele soţiei ministrului şi cartea la care este ea coautoare? Nu, domnilor, ăsta este trafic de influenţă pe faţă şi se pedepseşte aspru!
Vorbeam de harababura din ministerul în care, folosind maşina instituţiei şi banii ei, Daniel Barbu s-a deplasat ca „persoană privată, universitar şi autor” la Craiova. Ei bine, în octombrie 2013, când, la Frankfurt, s-a organizat Târgul de Carte, cel mai mare eveniment de acest gen din lume, la care România avut un stand de 100 mp, pe care agenţi literari, editori şi scriitori îl descriau într-un ziar bucureştean drept „mizerabil”, „ruşinos”, „urât” sau o „dezamăgire”, acelaşi ministru Daniel Barbu nega în GÂNDUL că ministerul s-ar fi ocupat de acest stand: „Nu ştiu. Nu Ministerul Culturii a organizat, ci ICR. Este cu totul o altă instituţie, întrebaţi acolo!”. Minciună neruşinată sau ignoranţă totală? Şi una şi alta! Ioan Matei, şeful Biroului Cultură Scrisă din minister, subalternul lui Daniel Barbu, lămureşte lucrurile, precizând că ministerul ESTE CEL CARE S-A OCUPAT DE PREZENŢA ROMÂNIEI LA TÂRG, la „nivelul anilor anteriori”, iar standul a fost închiriat de la organizatori. În fine, poate a aflat şi Daniel Barbu că, pe site-ul manifestării respective, Ministerul Culturii a figurat ca „organizator al standului României”.
Tot în serialul privind harababura patronată de acelaşi Daniel Barbu aş introduce şi pretenţiile pe care institutele aflate în subordinea acestui minister, precum Institutul Naţional al Patrimoniului, le au de la edituri, de a plăti automat timbrul monumentelor istorice, invocând tot felul de norme metodologice sau legi, chiar dacă editurile respective nu au avut de-a face în realitate cu chestiunea respectivă.
Pe scurt, Daniel Barbu face parte din antologia neagră a guvernărilor post-decembriste, el fiind o figură de prim-plan, fapt cu atât mai grav cu cât a deţinut portofoliul culturii.
