Se pare că lui Crin Antonescu i-a sunat în sfârşit clopoţelul la ureche, anunţându-l că dulce-amarul concubinaj în care s-a complăcut până acum cu Victor Ponta a luat sfârşit. Pentru asta însă a trebuit să mănânce cu lopata toate dejecţiile ce s-au revărsat din partea partenerului său, timp de aproape doi ani de zile, de când s-au suit împreună în barca celor două guvernări ale micului Titulescu. Mic la caracter în primul rând, calificare ce pare totuşi un eufemism la pătrat.
Studiind comportamentul personajului, ucenic declarat al lui Adrian Năstase de pe vremea când acesta îl trimitea să acopere cu orice preţ, inclusiv acela al vieţii procurorului Panait, gunoaiele guvernării sale şi a miniştrilor săi, putem spune acum, în sfârşit, că devin absolut plauzibile toate păcatele pe care mazilitul din PSD senator Valer Marian i le-a pus în cârcă în cursul acestui an, confirmate mai apoi şi din alte surse: aducerea lui Panait, cel pomenit mai sus, în situaţia de a-şi pierde viaţa, cu sau fără proprie voinţă, maltratarea tatălui său, bolnav în fază terminală, apartenenţă la serviciile secrete şi altele şi altele, de ţi se face părul măciucă, doar pomenindu-le.
Tocmai faţă de aceste păcate, unele chiar capitale în limbaj biblic, înverşunarea cu care liderul liberal a ţinut să facă echipă cu acest impostor, până la urmă, iar mai apoi să se menţină în ea, cu toate că Ponta l-a pus deseori, fără vreun avertisment, în situaţii imposibile, pare din ce în ce mai greu de înţeles şi, până la urmă, de acceptat. În perioada suspendării lui Băsescu, atunci când Comisia Europeană a intervenit cu brutalitate înşirând cele 11 condiţii obligatorii pentru reintrarea României în pretinsa normalitate, ţinem cu toţii minte cum s-a răţoit Antonescu la Coana Europă, că nu vom accepta niciodată asemenea ingerinţe. Pentru ca, la câteva ore după declaraţia lui belicoasă, Ponta să se pună în genunchi la Bruxelles şi să accepte totul, la nivel de ultimă virgulă, drept care ne-am pomenit cu Băsescu reinstalat în scaunul lui din care nu va mai coborî decât la sfârşitul mandatului. Au urmat alegerile legislative câştigate cu brio de USL pe baza sloganului „Dreptate până la capăt” însemnând punerea la punct a Codruţei Kovesi împreună cu aghiotantul Daniel Morar ce-i hăituiseră pe votanţii de la referendum, dar şi detronarea, în fine, a satrapului cu privire încrucişată. Desigur, Ponta şi-a jucat din nou rolul înscăunându-l definitiv de data aceasta pe marinar prin semnarea pactului de coabitare, lăsându-l iarăşi pe Crin în ceaţă. Putem suspecta aici, ţinând cont de aversiunea uriaşă a fostului şi viitorului prim-ministru pentru individul în cauză, doar o sacrosanctă, pentru el, presiune din partea serviciilor, care şi-au dovedit din nou slugărnicia canină faţă de stăpânul lor absolut.
Presiune sau nu, Antonescu avea toate motivele să nu accepte nici pactul, nici guvernarea şi propria sa funcţie la Senat izvorând din acceptarea în final a acestuia. Totuşi l-a acceptat, iar roadele i s-au arătat, unul după altul. Mai întâi noul guvern în care miniştrii liberali mai mult făceau figuraţie, apoi chiar pierderea unor ministere, al Externelor în primul guvern şi Justiţiei în cel de al doilea, la care a renunţat cu o jalnică largheţe el însuşi, ICR-ul apoi, plus fel de fel de domenii pe care Ponta şi PSD-ul le-au acaparat de la o zi la alta. Machiaverlâcurile lui Ponta nu s-au oprit aici, mergând până la discreditarea lui Crin Antonescu cu ajutorul institutelor de sondaje ale opiniei publice, şeful unuia dintre ele devenind chiar consilierul său personal.
Faptul că Ponta nici măcar nu-l consulta când lua vreo decizie importantă, deşi minţea totdeauna că aliatul fusese în cunoştinţă de cauză, a devenit apoi o treabă banală. De-aici până la înţelegerile veroase de tip Bombonel cu companiile străine în materie de explorare şi exploatare a unor resurse, cele din urmă pe care România le mai are, nu a mai fost decât un pas. Interesant este că PNL s-a complăcut în acest joc, prima sa tresărire de demnitate înregistrându-se abia când cu respingerea celebrului proiect de lege vizând exploatarea cu cianură a minereurilor aurifere de la Roşia Montană. Era deja prea târziu. Între timp, liberalii n-au avut nimic de obiectat în privinţa exploatării gazelor de şist iar Jandarmeria din subordinea năucului ministru Radu Stroe a început să-i ciomăgească pe protestatari la Pungeşti sau la Bucureşti, fără nicio reţinere.
Totuşi, s-a umplut şi paharul suportabilităţii când cu noua lege a minelor, apoi aceea a noului cod penal şi a amnistiei. Bietul Crin s-a văzut din nou pus în situaţia de a-i fi puse în cârcă murdare înţelegeri la care nu participase. Buba s-a copt şi e pe cale acum să se spargă, dar e cam prea târziu pentru ca onorabilitatea fostului preşedinte interimar al României să mai poată fi salvată integral. S-a băgat în cocină să mănânce în rând cu porcii, va avea de plătit, politic, pentru asta.
Considerând tot acest parcurs şi participarea PNL la o alianţă ce se anunţa de la început păguboasă, având în vedere că tot ce a obţinut a fost, în definitiv, doar înlocuirea guvernului PDL cu un guvern PSD, nu putem să nu constatăm slăbiciunile partidului liberal, exprimate deplin chiar de conducătorul său. Un perfect, uneori strălucit orator, dar un foarte firav conducător şi strateg, ducându-şi arta politică până pe culmile inocenţei. Cum altfel să-l consideri pe un om care se întovărăşeşte cu lupul şi nu-şi ia nici cea mai elementară măsură de prevedere…
P.S. Şi din nou Crin cedează, acceptând ordonanţa de urgenţă prin care birourile reunite ale parlamentului să numească noua conducere interimară a TVR. A se căuta, în DEX, „laşitate”! Sau poate „prostie”. Ia auziţi-i declaraţia: „Ponta a spus că a pierdut controlul (parlamentarilor – n. mea). L-am îmbărbătat…”.
