Pierduţi în iureşul cotidian, fără linişte pentru meditaţie, dornici să punem pozele intime pe Facebook şi marile panseuri sub formă de urări versificate, pierdem din vedere esenţialul şi trăim în devălmăşie! Cândva, aveam un dicton propriu când alături de mine îşi făceau loc mediocritatea şi impostura: „Împreună, dar nu amestecaţi!”. Nici acum nu l-am abandonat şi încerc, pe cât posibil, să mă salvez de habotnicism, de mondenităţi, de timpul pierdut în grupuri care chefuiesc sau petrec zile întregi urmărind programele submediocre ale televiziunilor pripăşite pe aceste meleaguri. Dacă îţi pierzi timpul cu prostioare, cum să mai citeşti „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust?…
Din anul care a trecut am reţinut o frază excepţională, demnă de un spirit de anvergură. Aparţine unei personalităţi care a înţeles că lecţiile istoriei trebuie trăite cu înţelepciune şi, dacă nu mai este măreţie, să fie măcar decenţă! Un discurs ţinut târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată, de fostul suveran, Regele Mihai, la aniversarea a 90 de ani! Majestatea Sa a rostit această frază memorabilă care-l poziţionează în viitorul acestei ţări: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţi, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la urmaşii noştri”. Chiar dacă preşedintele în funcţie nu a catadicsit să vină la Parlament, considerând că nu are de ce, sala era neîncăpătoare pentru senatori şi deputaţi, societate civilă, public numeros în jurul clădirii. Un semn de toleranţă şi înţelegere a cursului istoriei, după 22 de ani de numeroase controverse asupra locului regalităţii în România contemporană. Fraza Regelui e demnă de a fi gravată cu litere aurite în Pantheonul românesc, atunci când vom avea unul, asemănător celor din Paris şi Lisabona, adăpostite în două catedrale: Sainte Geneviève şi Sao Vicente de Fora…
Revelionul bucureştean a făcut ca oraşul să semene cu Beirutul în primele minute ale trecerii în Noul An 2012: focurile de artificii au umplut de fum şi zgomot spaţiul aerian, semănând mai degrabă cu aşa-numitele „forme fără fond”: scumpe semne ale bucuriei, inutile, spectacol care ar avea sens dacă n-ar fi ridicol. Acoperi cu focuri de artificii îngheţarea salariilor, pensiilor, scumpirea asistenţei medicale, a impozitelor, a asigurărilor, a costurilor existenţei?
Din nou am avut prilejul de a evalua la cald dorinţa de a imita Occidentul sau America prin marea desfăşurare de forţe a contemporanilor noştri care: au luat cu asalt supermarketurile şi au cumpărat „crăpelniţă” să geamă frigiderele şi cămările; băutură cât să ajungă omul în spital, cu Salvarea, după ce îşi bea minţile la propriu; Valea Prahovei, dar şi destinaţii exotice de la 2.000-3.000 de euro în sus sunt în topul alegerilor de distracţie la maxim! Cum să cred că este criză când zeci de mii de bucureşteni se distrează în cluburi de fiţe pentru a se sincroniza cu lumea bună de pe alte meridiane? Deşi turismul românesc este într-o suferinţă maximă, comentariile reporterilor-pistol se termină cu concluzia că, uite, „românii ştiu să se distreze”. Un alt semn al crizei lovite în plex de românaşi este că DN1 devine calvar la ducere sau întoarcere spre staţiunile montane. Maşini de maşini, de preferinţă 4×4, merg ca la bătălie, la asalt! Uneori cursele se termină prost, dar asta pentru că autostrăzile noastre lipsesc cu desăvârşire, sunt raportate doar în scriptele de la Ministerul Transporturilor şi… cum s-o mai fi numind el acum!…
Între timp, poeţii s-au apucat să cultive pământul, să pună vie, să gătească în stilul tradiţional, să pună la restaurante nume alese din cărţile lui Cioran… să conducă orchestre neconvenţionale, de bătrâni autentici pierduţi prin satele olteneşti… Mircea Dinescu a ales acest drum şi trebuie să vedem în această alegere şi un protest, o revoltă, o disidenţă de stil nou… Cei mai mulţi scriitori îşi tipăresc în regie proprie operele, ediţiile critice nu pot fi continuate din lipsa finanţărilor. În Academia Română mai intră câte un scriitor din Basarabia, pentru că vine dintr-un spaţiu românesc martirizat de două sute de ani, dar criticii şi istoricii literari de astăzi nu vor ajunge niciodată în acest spaţiu al înălţimilor intelectuale nu că nu ar fi demni, ci pentru că trebuie baraţi, minimalizaţi, reduşi la tăcere… Sigur, veţi spune că nici Eminescu n-a fost primit în Academie şi nici n-a luat vreun premiu al acesteia, în timp ce destule mediocrităţi au fost acceptate cu mare generozitate sub cupola ei… Azi, ca şi ieri, premiile Academiei sunt date şi celor valoroşi şi nulităţilor utile. Să ne amintim că Liviu Rebreanu (cu monumentalul său „Ion”) a luat premiul în acelaşi timp cu Titus Stoican. Cine mai ştie azi ceva despre ultimul? Nici măcar Dicţionarul… Academiei nu-l pomeneşte! Traversăm timpuri de criză intelectuală, da, asta putem să spunem…
Politicienii de astăzi nu sunt oameni politici, nu au doctrine, ţin doar de partide care devin, de multe ori, afaceri de partid. Doctrinele se elaborează, se comentează, se consolidează nu în Parlament sau în cadrul partidelor politice cum ne-am aştepta, ci în universităţi, în grupuri de reflecţie, în academii, în teze de doctorat …
Iată şi un semn al modernismului, al racordării la spaţiul virtual: preşedintele şi-a postat discursul de Anul Nou adresat românilor pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale, să fie accesat de tanti Gherghina din Ciolpani care cară apă cu petul de la vecini, nu are lumină electrică, dar are o fată ţintuită în pat de o boală incurabilă… Asta este răzbunarea Regelui Mihai: discursul său va intra în istorie, al actualului preşedinte va dispărea (ca şi el) ca efemeridele…
