Prin 1998, un raport al directorului FBI, iar mai apoi un discurs al preşedintelui american atrăgeau atenţia Congresului SUA că fraudarea sistemului asigurărilor de sănătate şi reţelele internaţionale ale mafiei medicamentelor ameninţă securitatea socială a naţiunii.
Peste trei sau patru ani, urmare a puternicului lobby al ambasadorului SUA la Bucureşti, tentaculele transnaţionalelor medicamentelor înlănţuiesc şi România, al cărei prim-ministru face declaraţii de susţinere a pătrunderii lor pe piaţa românească, iar menţionatul ambasador trece, suspect de repede, de la critica guvernului ineficient în lupta împotriva corupţiei la un laudatio, tot atât de suspect, al receptivităţii aceluiaşi guvern faţă de giganţii mondiali ai industriei farmaceutice, de aparatură şi servicii medicale.
Gestul Guvernului român nu rămâne nerecompensat. Doamnelor din high life-ul politic de pe malurile Dâmboviţei le sunt rezervate reţelele naţionale de distribuţie a medicamentelor şi fiecare „mare doamnă” patronează, la vedere sau nu, câte o reţea.
Ceea ce mai rămasese din trecutul industriei farmaceutice se risipeşte ca prin farmec, se aude ceva şi despre niscaiva afaceri de spionaj în jurul unor cercetări şi al unor reţete de fabricaţie, apoi afacerilor pe seama sănătăţii, a vieţii sau morţii noastre, având „osiile” bine unse, nu le scârţâie o vreme nicio roată. Cât de ieftin ne-au vândut! A se citi „trădat”.
Străinii care vin în România privesc, nu le vine să creadă şi se întreabă ce s-a întâmplat cu noi, ce mari nenorociri galactice ne-au lovit de am ajuns o ţară cu oraşele împânzite de farmacii?
O mică reformă a sănătăţii a recalificat medicii în scribi. Ca să asigure deverul farmaciilor, toţi medicii de familie nu mai prididesc să prescrie reţete. Necompensate, compensate, compensate parţial şi, excepţional, gratuite. Toate în cel puţin două exemplare, unele şi în trei. Pe formulare diferite, roşii, verzi, portocalii şi albe. În coduri şi chei pentru un sistem informatic mofturos, dar al dracului de scump, incomplet şi nefuncţional. Dar imposibil de controlat. Un timp, medicilor de familie le-a mers prost, apoi au început să se descurce, iar temerarilor în a prescrie reţete şi morţilor nu le pică salarii mizere, ci le curg câştiguri de peste 2.000 de euro/lună. Totul este posibil numai şi numai în buna conivenţă cu mafia producătorilor şi distribuitorilor de medicamente. A mafiei care, urmare a haosului indus cu binecuvântarea miniştrilor Sănătăţii, a impus prescrierea a până la şapte-zece medicamente în loc de trei, generând pacienţilor cronici noi suferinţe, din categoria celor hepatice şi gastrice. Alte boli, alte medicamente. Alţi bani. Aceiaşi profitori.
Înalţi funcţionari publici, începând de la Administraţia Prezidenţială şi Parlament, continuând la Guvern şi agenţiile sale de specialitate, puşculiţele partidelor politice, câini de pază ai „democraţiei”, companii de publicitate, fundaţii aşa-zis caritabile sunt cu toţii, dar nu numai aceştia, conectaţi la sorburile nesăţioase care secătuiesc bugetul Casei Naţionale a Asigurărilor de Sănătate.
Ochii şi urechile secrete ale statului, de voie, de nevoie, mai ridică câte un colţ al valului de ceaţă. Atât cât să nu provoace un prea mare deranj viesparului în care s-au prins şi ele, prin ramificaţiile propriilor reţele şi oameni scăpaţi controlului. Fiindcă trebuiau să scape.
Ciordeala, inclusiv cea a statului, din bugetele asigurărilor sociale este un nărav mai vechi. Au practicat-o şi acoperit-o mai toate guvernele. Prim-miniştrii „legalişti” au încercat să-şi acopere ciordelile cu legi de reformare a asigurărilor sociale. Aşa s-a făcut că ne-au anesteziat cu câte o reformă la fiecare patru ani.
Noua tentativă de reformă a asigurărilor de sănătate, căci bugetul acestora este miza, şi nu sănătatea naţiunii, a picat într-un moment rău ales – anul electoral – şi cu mijlocul nepotrivit – agentul de influenţă în însăşi persoana preşedintelui republicii. Acelaşi agent de influenţă că şi în cazul aurului de la Roşia Montană.
Ambele operaţiuni de influenţă asumate de un agent de propagandă şi influenţă de cel mai înalt nivel posibil demonstrează cât de mare este presiunea asupra Cotrocenilor, cam de ce factură sunt unii dintre oamenii preşedintelui, de unde pot veni comenzile şi de ce nu le poate rezista primul cetăţean al ţării.
Ochii şi urechile statului, în loc să-şi facă cu onestitate datoria, adică să tragă semnalul de avarie şi să oprească, pe motiv de pericol de deraiere a democraţiei, caruselul înaltei corupţii politice instituţionalizate, se joacă de-a rebeliunea cu câteva sute de demonstranţi adunaţi în faţa Palatului Preşedinţiei şi în Piaţa Universităţii, ca să apere democraţia.
Un simulacru de raport operativ din „teatrul de operaţiuni” publicat în „President Daily Brief” (am numit „Evenimentul zilei”) releva câtă de retardată este instrucţia filorilor respectivului serviciu secret şi cât de nătângi le pot fi şefii care şi-au scos la deconspirare gratuită agenţii aciuaţi prin redacţiile a vreo trei televiziuni, care au terorizat telespectatorii cu interogatoriile publice şi procesele de intenţii, de cel mai pur gen al poliţiei politice, lansate împotriva participanţilor la manifestaţiile de stradă. Acelea care l-au legitimat şi relegitimat şi pe Traian Băsescu. Cu sau fără autorizaţia primăriei.
O spicheriţă rebranduită în demna urmaşă a Anei Pauker şi a acuzatorului public Alexandra Sidorovici ne-a spus că ea „deţine informaţii” cum că cei ieşiţi în stradă etc. etc. Ştim noi prea bine ce instituţii, „piloni” de discutabilă rezistenţă ai dictaturilor, folosesc această formulă introductivă, cu valoare de adevăr absolut: „Deţinem informaţii”. Dacă aşa lucrează inteligenţele acoperite ale serviciilor secrete, ne cerem taxele şi impozitele înapoi. Cu dobândă şi penalităţi de nepotrivită utilizare.
Este evidentă marea manipulare a acestui scandal, chiar din start. Nimeni nu a citit, dar’mite să fi studiat legea sămânţă a dihoniei naţionale. Toţi s-au întrecut în a comenta-o, după texte date, după ureche şi la cacealma. În toată dezbaterea furibundă nu s-a apelat la argumente din conţinutul hulitei legi, ea fiind respinsă in corpore şi în necunoştinţă de prevederile ei.
De ce atâta înverşunare? De teama practicilor totalitare ale statului mafiot. Din convingerea că Traian Băsescu nu iese la rampă să anunţe ceva bun. Dimpotrivă, Traian Băsescu este deja asociat mentalului colectiv cu Casandra, prevestitoarea tuturor nenorocirilor.
Şi cum nu avem nevoie de conducători care să ne deoache, iar faptele lor numai de bine nu sunt prevestitoare, singurul bine pe care, totuşi, ni-l mai pot face este să ne salute cu „Adio, noi plecăm!”.
