Dacă ar mai trăi, Nicolae Ceauşescu, care, la finele acestei luni, ar fi împlinit 94 de ani, vârstă ce nu poate fi imposibil de atins, ar fi foarte gelos pe actualul lui succesor la conducerea României – Traian Băsescu -, lucru ce s-ar referi îndeosebi la: modul autoritar în care conduce ţara şi toate instituţiile ei; promovarea cu prioritate a unei anumite femei în structurile superioare ale puterii; introducerea odraslei preferate în viaţa politică a ţării; susţinerea apropiaţilor pentru a ajunge la „caşcaval”; modelarea ţării după voinţa sa exclusivă, pornind de la premisa omului providenţial care se consideră că este. Aceeaşi invidie a lui Ceauşescu ar ieşi în prim-plan dacă ar veni vorba despre politica externă a României, domeniu care i-a fost atât de drag fostului preşedinte comunist, care a făcut totul, ca să folosim o expresie foarte dragă lui, pentru a intra în conştiinţa lumii. Nu e mai puţin adevărat că există şi domenii, evidenţiate azi când timid, când clar, de memorialişti, politologi şi analişti, în care el a avut şi iniţiative importante, atât originale, cât şi îndrăzneţe, de dialog, reconciliere sau apropiere între state: dialogul americano-chinez; tratativele israelo-arabe (egiptene, iordaniene, palestiniene) ş.a. Dar tot la fel de adevărat este că, pe măsură ce boala i s-a agravat, iar în prim-planul politicii româneşti a intrat decisiv Elena Ceauşescu, toate aceste atuuri au început să se dilueze, iar steaua internaţională a preşedintelui comunist român să strălucească tot mai puţin, deşi ambiţiile lui mondiale erau afişate tot mai strident. Nu vreau să tratez la mişto chestiune, dar parcă în acest caz s-au adeverit cu prisosinţă vorbele potrivit cărora: „Femeia, femeia, cu ea să nu te pui, căci, fraţilor, femeia e dată dracului…”.
M-am gândit la cele de mai sus şi la altele, la fel de semnificative, după ce i-am văzut discursul lui Traian Băsescu la întâlnirea anuală cu şefii misiunilor diplomatice acreditaţi în ţara noastră, un eveniment ce oferă un prilej special şefului statului să arate ce a făcut ţara lui în anul ce s-a încheiat şi ce-şi propune în anul ce abia a început. Deopotrivă, este şi o ocazie de a fixa locul ţării în contextul internaţional şi de a prezenta viziunea sa asupra evoluţiilor mondiale. Şi din această perspectivă, Nicolae Ceauşescu l-ar gelozi din belşug pe Traian Băsescu, pentru aceleaşi ambiţii megalomanice, pentru aceeaşi dorinţă arzătoare de a fi „buricul” Europei şi al planetei şi de a modela lumea de azi după chipul şi asemănarea lui.
Pe cel care are răbdare şi curiozitate (deşi lucrul mi se pare puţin plauzibil!) îl invit să citească atent primele două file şi jumătate – din cele patru! – ale discursului respectiv, cele în care se prezintă o listă impresionantă de „succesuri” obţinute de România în anul care s-a scurs, sub conducerea sa, pe cât de luminoasă, pe atât de clarvăzătoare: „România a continuat reformele instituţionale”; „am înregistrat o perioadă de creştere constantă”; „economia românească a evoluat peste aşteptările multora (sic!)”; „România a fost – în 2010 – primul stat membru al Uniunii Europene cu cea mai mare pondere a investiţiilor publice în Produsul Intern Brut”; „în ultimii doi ani, atenţia Guvernului s-a concentrat pe avansarea proceselor de reformă deja începute sau pe deschiderea altora noi”; „s-au făcut paşi extrem de importanţi pe multe direcţii de reformă”; „voi continua să fiu un partener activ al Guvernului”; „toate aceste reforme reprezintă un puternic semnal de stabilitate dat pieţelor”. Toate afirmaţiile de mai sus sunt împănate cu cifre şi date, aşa încât pe cei mai în vârstă dintre cititori îi invit să închidă o clipă ochi şi să-mi spună când şi unde au mai văzut un atare stil ditirambic în discursuri înflăcărate, pline de „realizări remarcabile”.
Dar hai să nu fim cârcotaşi şi să privim realist, în faţă, toată această parte a discursului. Însă şi acum nu putem să nu ne întoarcem la stilul lui Ceauşescu, în care orice problemă delicată era pusă sub preş, în care, deşi auditorii ar fi dorit să afle de la cea mai autorizată voce românească ce se întâmplă cu adevărat în ţară şi care este punctul de vedere al şefului statului despre un atare eveniment. Dar, stupoare, tocmai în momentul în care, în ţară, contestarea regimului Băsescu a atins un punct maxim, preşedintele tace, ca şi cum nu ar şti nimic. Mai precis, ca şi în cazul lui Ceauşescu, dacă el nu vrea, acele evenimente grave, cu implicaţii la nivel naţional, NU EXISTĂ! Să mai amintim cât de nociv şi nerealist este un atare punct de vedere, mai ales când ai în faţă şefi de misiuni diplomatice, obligaţi prin statut şi menire să comunice autorităţilor din ţara lor punctul de vedere al şefului statului respectiv despre evoluţiile la zi din această ţară şi felul în care vede el detensionarea situaţiei, cum este cazul acum? În bună tradiţie comunistă, Băsescu chiar îi crede proşti pe aceşti diplomaţi?
Revenind la discurs, aş mai observa că, spre deosebire de cel de anul trecut, despre care am afirmat, sprijinit de exemple nenumărate, că parcă era scris de EBA şi Baconschi, fiind plin de cacofonii, truisme şi banalităţi, cel de acum pare mai elaborat, însă cu aiureli. De pildă, ni se pare cel puţin straniu ca tu, şef de stat din Europa, continent în care, în 2011, criza politică, economică şi financiară a atins cote excesive, în care au fos spulberate trei guvene din ţări-cheie ale zonei euro – Grecia, Italia şi Spania -, în care într-un stat al Europei – Ungaria – s-au consemnat mari derapaje politice, tu, Băsescu, să spui că „primăvara arabă este, fără îndoială, evenimentul politic cel mai important al anului 2011, un moment de cotitură istorică şi o şansă imensă pentru regiune”. Ce spui, Franţ? Poate vorbeşti şi despre pârtia uriaşă care s-a deschis cu acest prilej islamismului integrist, poate aminteşti şi de succesul islamiştilor la urne, în Tunisia, Egipt şi Maroc, poate spui şi ce au făcut militanţii Al Qaida în Libia, poate discuţi şi despre creşterea influenţei iraniene în regiune, poate te gândeşti şi la implicaţiile foarte grave ale situaţiei din Siria pentru pacea întregii regiuni şi nu te trezeşti ca acea persoană în târg vorbind despre „mişcări transformatoare”.
Pe scurt, un discurs prolix, pe care diplomaţii ce l-au audiat şi pe care trebuie să-l rezume pentru oficialităţile din ţara lor nu l-au înţeles. De altfel, un foarte important ambasador întreba retoric un confrate gazetar ce să înţeleagă el din această alocuţiune. Răspunsul primit l-a pus pe gânduri: „Ce înţelegeaţi şi pe timpul lui Ceauşescu!”.
