Nu-mi propun să discut statutul Curţii Constituţionale, mai ales în contextul crizei actuale, când s-ar putea trezi unii să denunţe un „nou atac la o instituţie fundamentală a statului de drept”, ci să evidenţiez ciudăţeniile create deliberat de unele dintre hotărârile sale, ciudăţenii care, în mod automat, declanşează speculaţii şi suspiciuni legate exact de faptul că această Curte nu acţionează potrivit menirii sale, ci, mai curând, determinată de umori sau calcule politice clare. Din această perspectivă, cel mai revoltător exemplu îl reprezintă felul în care a reacţiont vineri seara, după ce suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a devenit efectivă, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii Parlamentului. În acel moment, în România, funcţia prezidenţială era vacantă, iar Curtea trebuia să acţioneze imediat, dar nu a procedat astfel, ci a prelungit insolitul moment până marţi, la prânz! Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă, Doamne fereşte!, în acest interval, în ţară ar fi avut loc o catastrofă naturală şi ar fi fost nevoie de intervenţia CSAT, al cărui şef nu era în funcţie, el deţinând, cum se ştie, şi comanda supremă a armatei? Dar dacă, pe plan extern, unul dintre membrii NATO – să zicem Turcia – ar fi fost atacat de o ţară străină – să zicem Siria -, eveniment ce ar fi impus concertarea urgentă a tuturor şefilor statelor membre ale Alianţei, cum ar fi reacţionat România, cu preşedintele său suspendat? Aşteptam să găsească Curtea Constituţională, în stilul său cunoscut, o chichiţă pentru a rezolva situaţia?
S-o spunem răspicat, stilul mic burghez, comoditatea şi interese ciudate au guvernat-o în mod manifest în aceste zile. Scriind aşa ceva mă gândesc la un exemplu celebru, ce demonstrează importanţa vitală a preluării puterii prezidenţiale într-un caz excepţional. Se ştie că John F. Kennedy, preşedintele SUA, a fost asasinat pe 22 noiembrie 1963, în timp ce făcea o vizită în oraşul Dallas. La ora 13.00 (locală), el a fost oficial declarat mort, şi, cum SUA nu puteau rămâne mult timp fără preşedinte, la 14.38 (ora locală), vicepreşedintele Lyndon B. Johnson a depus jurământul în faţa judecătoarei Sarah T. Hughes, la bordul avionului prezidenţial Air Force One, aflat pe aeroportul din Dallas, iar în imaginea ceremoniei, în stânga lui Johnson apare, împietrită de durere, soţia lui JFK, Jackie, care NICI NU APUCASE SĂ SCHIMBE TAIORUL ROŞU PLIN DE SÂNGELE SOŢULUI EI, CE ABIA FUSESE ÎMPUŞCAT! Sigur, este vorba de o superputere şi de circumstanţe excepţionale, dar eu vorbesc despre felul în care şi-au îndeplinit atribuţiile instituţii fundamentale. Dacă, în cazul asasinării lui JFK, se poate invoca situaţia extraordinară, atunci să aflăm cum s-au petrecut lucrurile în cazul aplicării de către Senatul SUA a procedurii de impeachment preşedintelui Bill Clinton din cauza legăturii cu Monica Lewinsky. Presa americană a relatat că în ziua votului din Senat, deşi se ştia că Bill Clinton nu va fi demis, lucrurile s-au aranjat astfel încât vicepreşedintele Al Gore să se afle în Washington, la fel judecătorul federal în faţa căruia, în caz de nevoie, noul preşedinte trebuia să depună jurământul. Detaliile de mai sus arată cum decurg lucrurile într-un stat aşezat şi nu acolo unde instituţiile statului acţionează după alte criterii.
În ce mă priveşte, cred că această Curte Constituţională ar trebui să fie un far şi un reper juridic, o instituţie ale cărei decizii luminează impecabil şi nu lasă loc pentru neclarităţi ori apariţia unor pete cenuşii. Din această perspectivă, ceva m-a făcut să bănuiesc că, în actuala criză din România, ea va crea confuzie şi nu va lumina situaţia sau, dacă va încerca să facă acest ultim lucru, va naşte încurcături. Mai exact, am fost convins că în cauze mai complicate va da soluţii simple, dar cu un vot de 50+1 – sesizarea privind conflictul preşedinte-Parlament; sesizările privind schimbările din fruntea celor două Camere sau din fruntea Avocatului Poporului -, pentru ca în cazul sesizării privind votul la referendum să dea o soluţie şocantă, cu unanimitate (!?). Dacă vă scapă ceva, nu uitaţi jocurile uneori diabolice care se fac în această Românie. Ca atare, nicio argumentare a Curţii, oricât de profesionistă ar fi ea, nu mă va convinge că preşedintele poate fi ales prin votul a 50+1 dintre cei ce vin la urne şi poate fi demis numai dacă la aceleaşi urne vin 50+1 dintre cei înscrişi pe listele electorale! Unde este democraţia aici, unde este egalitatea şanselor, unde este oglinda situaţiilor? Cu alte cuvinte, Curtea a dat soluţii defavorabile reclamanţilor în cauze minore, care, din perspectiva lor, pot fi remediate prin soluţia favorabilă finală, ce implică atâtea lucruri. Sigur, se poate spune imediat: cine opreşte cetăţenii să vină la urne? Păi exact cine a tolerat prezenţa lor la vot, aşa cum a fost ea la alegerile prezidenţiale! Oricum, USL şi noi nu avem decât şansa mobilizării excepţionale, liota de primari uselişti trebuie să-şi dovedească eficienţa în aceste împrejurări deosebite. USL nu se poate baza nici pe echidistanţa TVR şi a Radioului public, unde experimentele Elwis şi, respectiv, Miculescu au promovat două nulităţi absolute, iar cei de acolo regretă deja şefii precedenţi.
Pe cale să piardă toate uriaşele privilegii pe care le-au obţinut în aproape opt ani, uneori cu largul concurs al Curţii, Băsescu şi PDL au denunţat „lovitura de stat” din România acestor zile. Cred că au avut dreptate, cu următoarea corectură: este o „lovitură juridică” perfectă dată de Curtea Constituţională!
