Imediat după scrutinul prezidenţial american, cunoscuţi cu opinii luminate s-au declarat dezamăgiţi că nu a câştigat Mitt Romney, întrucât, spuneau ei, acesta ar fi numit un nou ambasador la Bucureşti în locul lui Mark Gitenstein, care nu a făcut mai nimic în planul bilateral româno-american, iar cu o administraţie republicană românii ar avea mai mult de câştigat, inclusiv în domeniul vizelor. După surpriza provocată de această opinie tranşantă, mi-am dat seama că este motivată şi bine argumentată. Mai întâi că, în noile vremuri, relaţiile româno-americane s-au dezvoltat spectaculos după ce, în august 1969, preşedintele republican Richard Nixon a vizitat ţara noastră, scoţând-o dintr-o lungă izolare internaţională şi propulsând-o în centrul atenţiei mondiale. Pe urmă, în 1975, Gerald Ford, urmaşul lui Nixon, tot un republican, a venit în România după semnarea documentului de la Helsinki, scriind o nouă pagină istorică în raporturile bilaterale, pe care doar orbeţii o pot ignora. Faptul că, în doar cinci ani, o ţară din Estul european, având în coasta ei baioneta bolşevică, a fost vizitată de doi preşedinţi americani a reprezentat un eveniment cu mari rezonanţe internaţionale, el fiind urmat de primirea de către ea a clauzei naţiunii celei mai favorizate, după ce, între timp, tot în premieră pentru un stat socialist, România aderase la FMI şi Banca Mondială, primind critici cu duiumul din partea „suratelor” socialiste. Cât priveşte marile momente de după 1989 – intrarea în NATO şi în UE -, acestea au fost blocate un timp de administraţia democrată americană, îndeosebi de secretarul de Stat Madeleine Albright. În pofida faptului că se născuse în Cehia, ea a privit România cu o ciudată – şi nemotivată – ură, blocându-i accesul în NATO odată cu primul val, lucru ce nu s-a repetat în mandatul republicanului George Bush Jr.
În toate cele de mai sus, un rol deosebit l-au jucat şi ambasadorii americani în România, ale căror analize şi rapoarte, odată ajunse la Departamentul de Stat, au devenit repere în stabilirea strategiei Washingtonului faţă de Bucureşti. În ce-i priveşte îndeosebi pe cei de după 1968-1969, trebuie spus că şi atunci existau unii numiţi politic, pentru diverse servicii, dar procentul lor nu era semnificativ. Totodată, în multe cazuri, această calitate nu i-a împiedicat ca, la Bucureşti, să dezvolte un dialog cu un mare spectru-politic, cultural şi din mass-media, toate acestea fiind conforme cu fişa postului lor. A fost spre binele muncii lor, în primul rând, dar, deopotrivă, şi al României, pe care astfel ei au cunoscut-o bine şi au mijlocit demersuri bilaterale importante, fie că au fost pozitive, la început, fie negative, în ultima parte a perioadei ceauşiste. Nu e mai puţin adevărat că, pentru unii, Bucureştiul a fost şi un „cuibuşor de nebunii”. De pildă, Harry G. Barnes (1973-1977), unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi americani postbelici, ditamai ambasadorul superputerii SUA, şi-a dus pantofii la pingelit (!?) la un cizmar bucureştean. Fireşte, Securitatea a profitat de întâmplare şi i-a plantat microfon într-un pantof. Tot despre el s-a aflat că, la Bucureşti, nevasta lui a avut relaţii sexuale cu şoferul, un „viguros” român, desigur ofiţer de Securitate! Nici ambasadorul David B. Funderburk (1981-1985) nu s-a ferit de relaţii extraconjugale. Cum, înainte de a ajunge în Departamentul de Stat, beneficiase de o bursă în România, el şi-a făcut multe cunoştinţe, mai ales feminine, îndeosebi în cercurile intelectuale şi mai ales artistice, pe care le-a reactivat când a venit ca ambasador. Se pare că şi soţia sa a „beneficiat” de aceste cunoştinţe într-un bloc din zona Pieţei Gemeni, detalii pe care Securitatea le ştia la perfecţie. Acelaşi Funderburk scria despre urmaşul lui la Bucureşti, Roger Kirk, că „era interesat doar de locurile unde poate juca tenis şi de nimic altceva”!
Cât priveşte perioada de după 1989, la Bucureşti au fost opt ambasadori americani, dintre ei doar doi fiind diplomaţi de carieră: John R. Davies Jr (1992-1994) şi Michael Guest (2001-2004). Dincolo de acest amănunt, este de remarcat că unii dintre ei nu au pregetat să fie foarte vocali, să-şi exprime tot felul de opţiuni politice sau să facă lobbyuri făţişe pentru anumite firme sau proiecte. Probabil că primind comisioanele de rigoare. Într-un clasament neoficial, cei mai vocali au fost Michael Guest şi actualul ambasador Mark Gitenstein, care pare că va prezida acest clasament, deşi, cunoscându-i unele date biografice, între care cel că ambii bunici paterni provin din Botoşani, m-aş fi aşteptat ca acest fapt să fi jucat un rol deosebit în munca sa diplomatică din România. M-am înşelat, ca şi mulţi alţii, Gitenstein a dezvoltat un partizanat pe care nu l-a temperat deloc şi care, cu timpul, a devenit atât de mare încât, în orice împrejurare, ştiam la nuanţă ce va spune. Nu interesează aici scandalurile din ambasadă, ci că a ascultat şi a devenit sclavul doar al unei şcoli de gândire, a reînviat principiul komisarului politic a la Vâşinski, a intervenit fără reţinere, părând a fi teleghidat, spre a promova anumiţi oameni, din mass-media a cultivat doar pe cei agreaţi de un anume spectru politic. Sigur, acestea pot fi subiective, dar cred că el ar fi putut intra în istoria raporturilor româno-americane prin rolul jucat în abolirea vizelor pentru români şi nu neapărat prin susţinerea lui Băsescu, Morar şi Kovesi. O spun cu imens regret, ambasadorul Gitenstein a inoculat un nedorit sentiment antiamerican printre mulţi români, în loc să fi prilejuit o firească şi autentică gratitudine faţă de munca lui în slujba ambelor popoare, şi nu a câtorva politruci. Cu fiecare zi petrecută de el la Bucureşti, ideea vizelor abolite pentru români de SUA a devenit un vis tot mai îndepărtat. Ca urmare, când, la 14 decembrie, îşi încheie mandatul, lasă o moştenire mai degrabă tristă! Urarea românească e firească: adio şi n-am cuvinte!
