„Cum o fi mai bine?”, se-ntreabă analiştii, politicienii, academicienii, finanţiştii, oamenii de afaceri, ba chiar şi simplul cetăţean, turmentat de efectele interminabilei crizei economice. Să ne chinuim împreună sau separat?
Dacă până mai ieri, adâncirea integrării europene era un deziderat pentru majoritatea europenilor, pe ici pe colo bârfit de câteva grupuri ultranaţionaliste sau de militanţi antiglobalizare, astăzi trebuie să cauţi euro-integralistul în carul cu eurosceptici. „Frate, frate… brânza-i pe bani”, pare a fi noua lozincă UE, mult mai realistă decât idilicul „Uniţi în diversitate”.
Legăturile economice, legislative şi sociale create de-a lungul timpului între ţările UE, care au format un spaţiu unic vamal şi de circulaţie, au redus, fără doar şi poate, discrepanţele dintre diversele state membre. Pe vremuri, când Spania şi Portugalia erau „România şi Bulgaria” Comunităţii, şi ele s-au confruntat cu aceeaşi reticenţă cu care rudele bogate şi celebre îşi tratează verii săraci de la ţară. Când spaniolii lucrau ca zidari în Germania, nemţii s-au speriat de stilul lor gălăgios şi lipsa de punctualitate, dar au contracarat cu invazia turistică a Balearelor, unde au putut să se documenteze pe îndelete asupra necesităţii unei siesta sub un sombrero, după o paella con cerveza. Azi, Merkel şi Zapatero negociază de la egal la egal la masa tratativelor Consiliului.
De unde se trage euroscepticismul, atunci? În primul rand, însăşi această construcţie grandioasă, cu ambiţii federaliste, se hrăneşte din limitarea suveranităţii membrilor şi oferă, la schimb, un organism supra-statal, care ia decizii la ani-lumină distanţă de cetăţeni. Pe deasupra, necesită sume exorbitante ca să funcţioneze, dar nu reuşeşte nicicum să scape de scandalurile de corupţie. O mare eroare, în opinia lui Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, este modul în care a fost creată moneda unică. Arhitecţii euro s-au bazat pe încredere fără responsabilizare, fără măsuri economice şi financiare integrate, ceea ce a condus la situaţia dramatică de acum, când e nevoie de un colac de salvare de multe sute de miliarde de euro ca să ţină statele „infractoare” pe linia de plutire.
Apoi, mai sunt şi ţările din blocul de est, care au intrat aproape toate la grămadă, cu tot cu deficienţele lor democratice, problemele economice şi disfuncţionalităţile birocratice care au speriat Vestul, şi-aşa bântuit de spectrul şomajului şi al deficitului bugetar. Deschiderea graniţelor, în loc să trezească chemarea unei culturi şi identităţi comune, a dus la exodul de forţă de muncă de la est la vest, lucru care a ameninţat stabilitatea socială de ambele părţi. Aşa că tot mai mulţi europeni simt că ceea ce îi ţine legaţi sunt lanţurile grele ale intereselor comericale ale marilor corporaţii, şi nicidecum viziunea optimistă a unui viitor mai luminos.
Deunăzi, într-o încercare, oarecum disperată, de a apăra onoarea Uniunii, preşedintele Herman Van Rompuy a numit-o „Patria Păcii”, cea care a salvat continentul de la dezastrul Războiului Rece şi a accelerat căderea comunismului. El a denunţat asemuirea rolului capitalei Bruxelles cu cel al Moscovei pe timpul Uniunii Sovietice, la care tot mai mulţi critici fac apel. „O datorăm istoriei noastre… câmpurile de luptă însângerate ale istoriei noastre au fost înlocuite de sălile de negociere de la Bruxelles”, declamă el.
Poate că domnul Van Rompuy are dreptate, dar, cu burta goală, istoria pare mult mai puţin sângeroasă, ba chiar eroică, iar comunismul, o idee minunatăm, dar pusă prost în practică.
