Judith, Lucreţia, Salomeea, Dalila, Bethsabea defilează prin faţa privitorului, îmbrăcate în mătăsuri somptuoase, cu grele coliere şi pălării incredibile, profilate pe fondul monocrom, negru cel mai adesea, al tabloului, în multiple versiuni. Blonde, cu o frumuseţe fatală, ele spun povestea Contrareformei victorioase din Wittenbergul în care Cranach şi Luther locuiau.
Redeschis recent, Muzeul Luxembourg îi aduce un omagiu lui Lucas Cranach cel Bătrân printr-o retrospectivă intitulată „Cranach şi timpul său”, deschisă între 9 februarie şi 23 mai.
Impregnată de ideile Contrareformei lui Luther, cu care era, de altfel, prieten apropiat, acest singular artist de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din prima jumătate a celui următor, singurul adevărat rival al lui Dürer, a oferit, printre altele, o serie de portrete şi nuduri feminine care intrigă prin stranietatea lor.
Vizitatorul poate admira 40 de pânze, provenind din cele mai mari muzee ale lumii.
Zeiţe cu aer erotic
Venus şi Cupidon
În 1949, Picasso îi aducea un omagiu lui Cranach cel Bătrân reluând, pe pânză şi pe hârtie, una dintre Venerele lui cu Cupidon.
Timp de jumătate de secol, Cranach a pictat un mare număr de nuduri. Procesul începe după 1505, când Cranach vine de la Viena la Wittenberg, ca pictor oficial al principelui elector de Saxa, Frederic cel Înţelept. În 1509, când gloria şi averea sa erau consolidate, el încearcă o noutate: nudul feminin văzut din faţă, fără a omite nimic din punct de vedere anatomic. În 1509 este primul artist de la nord de Alpi care relevă intimitatea unei zeiţe păgâne.
Semnate cu emblema sa, un şarpe încoronat, cu aripi de liliac, purtând în gură un rubin, el realizează 39 de Venere, 35 de Eve, tot atâtea Lucreţii, de trei ori mai multe lucrări cu „Cele trei Graţii”, 12 nimfe, tot atâtea Hera, Afrodita şi 19 Judith. Îi este atribuit, de asemenea, un mare număr de Madone, semn că, în timp ce era considerat un pictor al Reformei, artistul continua să primească comenzi de la Biserica Catolică. Ipocrizie sau un foarte bun manageriat al propriei creaţii?
Opera lui Cranach apare în mediul în care existau doi concurenţi puternici. În primul rând Dürer, la Nürnberg, şi apoi Lucas de Leyda, într-o Renaştere a artei germane, întârziată faţă de Italia.
În 1507, Dürer pictase „Adam şi Eva”, cu nelipsita frunză de viţă în cazul nudului feminin. Cranach o înlătură, înlocuind-o cu un transparent voal, accesoriu de moralitate la care renunţă în cazul subiectelor mitologice. Dar nu acest detaliu conferă specificitatea nudului lui Cranach. El inventează un tip de frumuseţe feminină înaltă, zveltă, cu mişcări suple ale membrelor, cu posturi ce pun în valoare atributele feminităţii. Carnaţia este tratată în armonii pale, care scot în evidenţă vălurile sau pălăriile în culori roşii sau negre, ori bijuteriile, ca în cazul, de exemplu, al medalionului de coral dintre sânii „Justiţiei”. Fondul închis accentuează sculpturalitatea modelului. Acest contrast vizual, care conferă eroinelor un aer erotic, o forţă specială de seducţie, este principala noutate a picturii maestrului german. În „Judecata lui Paris”, cele trei zeiţe pozează. Cu spadă şi balanţă, fără să fie legată la ochi, „Justiţia” este, de asemenea, un nud. În alegoriile sale, Cranach intenţionează să dubleze eroticul cu un mesaj moralizator, începând cu castitatea, continuând cu virtuţile luteranismului, în eroinele deja amintite.
Madona cu Pruncul
Nuditatea, totală sau parţială, presupune emanciparea de sub canoanele Bisericii Catolice. Fiicele lui Loth sau seducătoarea Bethsabea simbolizează viciile, pericolele dragostei carnale.
Tema are un mare succes, iar Cranach o va exploata în atelierul său de la Wittenberg, unde avea uneori şi 14 angajaţi, şi unde alături de pictură practica gravura, inclusiv policromia. Tot aici ilustra şi tipărea cărţi, printre care şi pe cele ale lui Luther. Pentru a putea răspunde numărului mare de comenzi, Cranach şi-a standardizat atât formatele, cât şi compoziţiile, realizând „figuri-tip”: aceleaşi siluete, aceeaşi formă a arborilor sau a frunzelor.
Desigur, Cranach n-a inventat nudul în pictură. Italienii, flamanzii şi chiar compatriotul său Dürer l-au practicat înaintea lui. Dar el a inventat o formulă specială şi a difuzat-o aproape industrial.
Ele şi-au găsit mecena
Lucas Cranach, Cele trei Graţii, intrate de curând în posesia Muzeului Luvru
Întrucât la începutul lunii decembrie a anului trecut, Muzeul Luvru a dorit să achiziţioneze acest ulei pe pânză de format mic (37×24 de centimentri), de o perfecţiune absolută, „Cele trei graţii” şi-au căutat un mecena. Clasat în 2009 în categoria „Tezaur naţional”, tabloul a fost pus în vânzare de către un colecţionar particular pentru 4 milioane de euro. Trei milioane au fost strânse graţie unor întreprinzători mecena. Prietenii Luvrului, care au ajutat de multe ori la achiziţionarea operelor de artă, cum ar fi „Tronul lui Carol al VII-lea” sau două picturi de Chardin, nu au mai putut contribui de data aceasta, din lipsă de fonduri. De aceea s-a apelat la generozitatea publicului. Nu este un caz inedit, deoarece „Saint Thomas à la pique”, de Georges de La Tour, fusese achiziţionat, în 1998, tot prin subscripţie publică, lansată de Direcţia Muzeelor Franceze. Lista persoanelor particulare care au ajutat la strângerea banilor necesari a fost recent publicată de către muzeu. În rama goală, agăţată în una dintre sălile muzeului, va fi pusă, începând cu 2 martie, pictura „Cele trei Graţii”.
De la Vechiul la Noul Testament
Răstignirea, cu autoportret şi portretul lui Luther
Compoziţii biblice cu caracter protestant, dar, mai ales, o incredibil de bogată galerie de nuduri formează opera pictată a artistului.
„Judith şi Capul lui Holophern” se inspiră din „Cartea lui Judith”, care nu a fost admisă de catolicism decât în 1564 şi reiterează povestea văduvei Judith, care se strecoară în tabăra asirienilor, în timpul asediului oraşului ei, Betulia, pentru a-l decapita pe generalul duşman. Întoarsă cu capul duşmanului ca trofeu, insuflă evreilor curajul de a lupta. Ineditul constă în transpunerea poveştii în contemporaneitatea artistului. Numeroasele sale „Salomeea”, elegante desigur, îşi pierd caracterul lubric. Vehiculată mai ales de „Legende dorée”, povestea frumoasei cu şapte văluri care cere şi obţine decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul îi este inspirată lui Cranach din versiunea istoricului Flavius Josephus, care îl prezintă pe Ioan Botezătorul ca pe un incitator la revoltă. Luteranii se identifică cu Sfântul Ioan făcând din banchetul de la curtea lui Herod o alegorie a represiunilor la care au fost supuşi de armata lui Carol Quintul.
Tot din literatura romană vine şi Lucreţia, emblemă a virtuţii, care, violată de Regele Tarquinius, se sinucide în faţa soţului şi tatălui ei, după ce îi pune să jure că o vor răzbuna. Răzbunarea fratelui ei provoacă instaurarea Republicii. Istoria a inspirat mulţi artişti, de la Roma până în Flandra, dar la Cranach ea dobândeşte sensul de speranţă în căderea dominaţiei papale. În loc să-şi ridice ochii către cer ca o martiră creştină, Lucreţia priveşte direct către contemplator. Imaginea ei se schimbă de la o reprezentare la alta. De la pasionat republicană, ea capătă treptat o figură erotică. Această ambivalenţă, eroine şi mesaline în acelaşi timp, transpare din privirile languroase ale personajelor, atât de sugestive pentru privitorul contemporan.
Legea şi Iertarea
„Legea şi Iertarea” (1520), de la Muzeul Naţional din Praga, propune o iconografie frecventă la artisul german, inspirată din preceptele luterane. Tabloul este împărţit în două: la stânga Vechiul Testament, cu „Moise primind Tablele Legii” şi „Adam şi Eva” cu fructul interzis, la dreapta Noul Testament, figurând „Crucificarea” şi „Învierea”, pe Iisus, graţie căruia credincioşii au dreptul la viaţa eternă. O serie de simboluri întregesc mesajul. Arborele, care împarte pictura în două, are, la rândul lui, două feţe. Una desfrunzită, către Vechiul Testament, metaforă a damnării păcătosului, una înflorită, către Noul Testament. Ieşirea lui Iisus din mormânt este surmontată de o licornă, emblemă, în Evul Mediu, a încarnării Cuvântului Divin în trupul Mariei. Acest motiv va fi reluat de Holbein cel Tânăr şi de Albrecht Altdorfer.
„Se uită adesea, în lectura picturilor lui Cranach, importanţa relaţiei lui cu Luther în acel «focar» al Contrareformei care a fost Wittenberg, a cărui universitate, datând din 1502, conferea oraşului o atmosferă spirituală remarcabilă. Interesant este faptul că, în pofida dispreţului Contrareformei pentru artă, căreia îi atribuia calitatea de idol, Luther n-a interzis niciodată imaginea, spre deosebire de Calvin”, comentează cronicarii Jérôme Cottin şi Emmanuelle Lequeux, în revista „Beaux Arts”, vorbind despre Cranach ca inventator ambiguu al picturii protestante şi naşterea picturii reformate. Mai mult, Cranach va ilustra celebrul „Testament” din 1522, transpunând în imagini numeroase teme protestante, cum ar fi „Caritatea” sau „Christ şi femeia adulteră”. Pe Altarul de la Weimar, pictat în 1555, Luther şi Cranach sunt prezentaţi, unul lângă altul, la picioarele Crucii, alături de Ioan Botezătorul. Sângele ţâşnit din coasta lui Iisus atinge capul lui Luther, afirmându-i calitatea de discipol al Mântuitorului. Altarul este unul dintre exemplele clare de pictură protestantă prin renunţarea la fondurile aurite, la simbolurile creştine tradiţionale – îngeri, aureole -, prin umanizarea personajelor şi interesul pentru natură (peisajul).
Autoportret
Până la bătrâneţe, ajutat de fiii săi şi de pictorii din atelier, acest artist cu figura puternică, pătrată, cu barbă, impozant, aşa cum poate fi văzut într-un splendid „Autoportret”, primeşte şi satisface comenzi pentru nuduri care se bucură de un succes extraordinar, atât în rândul prinţilor şi nobililor protestanţi, cât şi în acela al elitei catolice.
