Asistăm, la Moscova, la o regie perfectă după un scenariu impecabil, care, la convenţia bucureşteană a PDL, cum îmi spunea un reputat scriitor, la Bucureşti l-a „omorât” până şi pe „nemuritorul Caragiale” prin introducerea în scena politică a bufonului intelectual (Teodor Paleologu – n.n.) şi strigătele din toţi rărunchii de LI-BER-TA-TE ale asistenţei? N-ar fi exclus, deşi, de la un timp, declaraţiile total diferite făcute pe aceeaşi temă de preşedintele Dmitri Medvedev şi premierul Vladimir Putin sau punerile la punct directe ori indirecte s-au înmulţit şi dau serios de gândit când vine vorba de celebrul tandem beton de la cârma Rusiei.
Vineri, de pildă, agenţiile internaţionale de ştiri, dar şi cele ruseşti, au lăsat-o mai moale cu moartea lui Bin Laden şi au transmis cu prioritate că Medvedev a tras un serios semnal de alarmă asupra pericolului monopolizării puterii de către un singur om, apreciind că Rusia a cunoscut un „război civil” din cauza unui atare sistem. Declaraţia a fost făcută în contextul în care Putin este pe cale să creeze o largă coaliţie electorală, iar preşedintele a ţinut să-şi spună imediat opinia asupra iniţiativei.„Tentativele de a concentra puterea în jurul unei singure persoane sunt periculoase. Iar dacă acea persoană se crede de neînlocuit şi vrea să rămână pentru totdeauna pe o poziţie de autoritate, ea este periculoasă pentru societate”, a declarat preşedintele în cadrul unei întâlniri cu tineri parlamentari transmise în direct la televiziune.„O superconcentrare de putere este un lucru periculos, îndeosebi în ţara noastră, care l-a mai cunoscut deja în mai multe rânduri şi când el a condus fie la stagnare, fie la război civil. Nu trebuie uitate lecţiile istoriei”, a continuat el. Opiniile au fost exprimate la numai o zi după ce cotidianul independent „Nezavissimia Gazeta” anunţase că Putin a preluat conducerea unei noi formaţiuni politice: Frontul Popular Federal. Or, iniţiativa aceasta e consemnată cu câteva săptămâni înaintea lansării campaniei pentru scrutinul legislativ din decembrie şi în perspectiva celui prezidenţial, din martie 2012. Ca urmare a lansării ei, premierul, care conduce deja Partidul Rusia Unită, majoritar în Duma de Stat (camera inferioară a Parlamentului ), pare mai mult decât decis să se lanseze în lupta electorală, el chemând, la 6 mai, toate forţele politice interesate să se alăture partidului la putere în cadrul acestui Front. În fine, ziarul citat nu a anunţat dacă Putin va accepta propunerea colegilor de arme de a figura în capul listei partidului său la legislative, dar, după cum îl ştim, el va fi mai mult ca sigur în acel loc. În ce-l priveşte, Medvedev, care nu conduce vreun partid politic şi nu a anunţat oficial dacă va viza un nou mandat la Kremlin, a comentat astfel ştirea respectivă: „Cred că alte structuri, blocuri şi partide politice se vor crea în campania electorală… Apariţia acestei alianţe va încuraja formarea altora, spre a se obţine cât mai bune rezultate la alegeri. Nu este decât începutul sezonului politic. Sper că el va fi interesant”.
Dincolo de gesturile politice în sine, analiştii cred că viitoarele alegeri legislative vor fi un fel de alegeri „primare” în cadrul cărora se va decide care dintre preşedinte şi premier va fi candidatul puterii la prezidenţialele din martie 2012. În acest sens, Putin pare mai angajat, poate şi din cauza funcţiei pe care o ocupă, el declarând la şedinţa Dumei în care s-a examinat raportul asupra activităţii guvernului pe 2010 că „în lumea de azi, când eşti slab, se găseşte mereu câte unul care să vrea să-ţi dicteze ce politica ta”. Fireşte, observatorii scenei politice ruseşti nu au scăpat ocazia să remarce că Putin făcea apel la alţii să se unească în jurul partidului Rusia Unită, întrucât, după cum repeta el, doar unirea face puterea. În continuare, ei se întrebau dacă puterea are intenţia de a apăra cu orice preţ monopolul deţinut de „Partidul Rusia Unită”. Acesta este capabil să apere doar el poziţiile puterii, să reunească şi să conducă ceea ce altă dată era „majoritatea electorală” a lui Putin? Evident că nu e sigur şi, probabil, că şi de aici provin divergenţele publice de viziuni şi păreri exprimate de Medvedev şi Putin, care i-au făcut pe mulţi să vorbească despre fisurarea acestui tandem şi chiar despre un „război” aproape total între cei doi. Nu este mai puţin adevărat că există şi păreri potrivit cărora în prejma alegerilor legislative în Rusia ar putea să apară un nou tandem, compus de data aceasta din două partide politice mari. Adică la fel ca în SUA, sau Marea Britanie, unde Tea Party, pe sol american, sau alte partiduleţe, pe cel britanic, sunt mai mult de coloratură? Din această perspectivă, publicaţia moscovită „Itogui” scrie că singurul partid ce ar putea juca un atare rol ar fi „Spravedlivaia Rossia” (Rusia Dreaptă), aflat în opoziţie, dar cu condiţia să-şi schimbe stilul, găsind o nouă imagine, care ar putea fi cea a lui Medvedev. El a fost creat de Kremlin spre a fi o contrapondere a Partidului Comunist, dar nu s-a cantonat pe stânga şi a ajuns să ia din voturile partidului lui Putin, căruia iniţial trebuia să-i fie aliat. Opţiunea lui Putin privind crearea unui capitalism de stat asociat unui bloc social puternic nu este împărtăşită de Medvedev, iar unul dintre consilierii acestuia, Arkadi Dvorkovici, a lansat imediat o polemică cu premierul, el declarând că modernizarea economiei (calul de bătaie al preşedintelui – n.n.) nu trebuie considerată drept o evoluţie graduală, ci o reformă a tuturor instituţiilor statului. El a mai adăugat că între Kremlin şi Casa Albă (sediul guvernului rus – n.n.) nu sunt dezacorduri majore asupra obiectivelor de dezvoltare a ţării.
Cu toate astea, pe zi ce trece, apar noi şi mari diferende între cei doi, iar analiştii susţin că ele sunt mai vizibile pe plan extern. Cel mai recent caz este cel al Libiei şi al intervenţiei militare împotriva forţelor loiale lui Kadhafi, aşa cum s-a decis ea la ONU prin rezoluţia 1973, la adoptarea căreia Rusia, ca şi China, s-a abţinut, dând astfel cale liberă adoptării ei. Ulterior, Putin a criticat foarte dur bombardarea Libiei, făcând astfel observatorii să vorbească despre două şcoli de gândire la Moscova. „Gazeta.ru” scrie că una este tradiţională şi este încarnată de Putin, iar cealaltă a fost calificată drept postmodernă şi este agreată de Medvedev. Prima se fondează pe principii a căror respectare a asigurat până acum caracterul civilizat al politicii: suveranitatea statelor este intangibilă şi nu trebuie „forţată”, indiferent care ar fi nobleţea motivaţiilor în joc. În fapt, rezultatul nu poate fi decât negativ, o nerespectare a unei legi antrenând alte infracţiuni. Ca urmare, numărul problemelor generate va fi întotdeauna superior celui al problemelor rezolvate. În schimb, Medvedev este perceput ca fiind mai apropiat de noua tendinţă ce plasează valorile deasupra principiilor şi susţine că totul este relativ. Sunt idei apărute la finele Războiului Rece, caracterizat, cum se ştie, de reguli de conduită foarte stricte. Dintr-o atare perspectivă, suveranitatea nu mai este o garanţie absolută în caz de violare gravă a drepturilor omului, dar, desigur, criteriile referitoare la gravitate sunt laxe, vagi adesea, şi pot varia de la caz la caz. Ca urmare, politica internaţională nu mai este percepută ca un sistem reglat de legi imuabile, ci de un ansamblu de situaţii concrete la care fiecare are propriul răspuns. Dincolo de teorie, Putin vede Rusia ca un actor internaţional cum a fost altădată pe plan internaţional şi care trebuie să apere principiile clasice ce conduc planeta. La rândul său, Medvedev nu crede că Rusia trebuie să se implice în tot ceea ce se întâmplă în lume şi, în loc să apere principiile, el preferă să ţină seama de interesele de moment ale ţării. După acest criteriu s-a ghidat şi în cazul votului privind Libia, Medvedev spunând că nu compromite relaţiile cu Occidentul din cauza lui Kadhafi, care oricum era un „cadavru politic”. Din această perspectivă, publicaţia moscovită „Gazeta.ru” arăta că „poziţia lui Medvedev este modernă şi corespunde realităţilor începutului secolului XXI. Atitudinea lui Putin este desuetă. Dar domeniul relaţiilor internaţionale este prin firea sa conservator, iar tendinţele de moment nu arată întotdeauna direcţia reală a evoluţiei sistemului”, încheie „Gazeta.ru”.
Cum spuneam, dacă nu este vorba cumva de o regie perfectă a tuturor acestor declaraţii şi opinii diferite, între Kremlin şi Casa Albă moscovită dezacordurile sunt mari şi privesc domenii fundamentale pentru Rusia – evoluţia politică, opţiunile economice, doctrina militară şi viaţa internaţională. Cum se va rezolva acest diferend, dacă este real şi profund, rămâne de văzut, orice opinie fiind hazardată când este vorba de Rusia şi ambiţiile sale imperiale, indiferent de cine este condusă.
